Student român? Cu job?

Studentul român are nevoie de experienţă pentru a putea “prinde” un job cât mai bun, însă nimeni nu are timp şi nervi să fie “un bun profesor” pentru studentul român. În continuare, se merge pe premisa : “Lasă-l/o dom’le să se descurce, trebuie să înveţe să se descurce singur/ă! ” .

Haideţi să va spun şi eu, cu mintea mea de student care face parte din generaţia y, ceva : Nu suntem în junglă, oameni buni şi şefi cu atitudine de Mussolini reinventat! ( a se observa asemănarea cu un italian pasional). Am învăţat din momentul în care am călcat în Bucureşti că suntem pe cont propriu (da, sunt din provincie), că “lumea e rea, mamă” , că nimeni nu ridică un deget pentru tine şi totul depinde de puterea ta de a te adapta şi a supravieţui. Încă ceva: fii un leu! Un tigru bengalez. O felină gata să atace prada moale şi fără apărare. Cum vezi o căprioară ( şi nu mă refer la cele din Princess), atacă! Sfâşâie-i pielea, rupe-i coastele şi mânjeşte-te cu sângele ei, este sângele victoriei! Apoi arunc-o la primul colţ şi mergi mai departe trufaş, fără vină, tocmai ai devenit un om puternic! Da, cam aşa decurge o săptămână la Bucureşti, bunică dragă!

Să revenim la job. La primul job “pe bune” al unui student, unde nu mai facem voluntariat, unde o greşeală te poate costa locul de muncă. Eram la partea cu “las-o dom’le să se descurce”. Buun, e un sentiment foarte frumos acela dat de senzaţia că eşti stăpân pe tine, pe jobul tău, că eşti în stare să îţi duci toate responsabiilităţile până la final şi la sfârşitul zilei să fii felicitat şi aplaudat pentru performanţele tale în materie de electricieni şi meşteri, de curieri şi hârtie igienică comandată. Da, cam asta a fost cu primul meu job în mare şi nu, nu mă plâng, pentru că setarea unor aşteptări nu se pupă de multe ori cu ceea ce găseşti într-un loc, deci shame on me la faza asta. Însă, în aceşti 20 de ani ai mei, am avut norocul să nu fiu nevoită să chem electricianul când se strică vreun bec acasă sau să fiu meşterul familei. Am mai fost cu tata la cumpărături, deci ştiu de unde se ia hârtia igienică, aici m-am descurcat - ce vreau eu să spun este că nu văd nimic anormal în a nu avea până la vârsta asta o bază de date cu numere ale meşterilor cu care am lucrat de-a lungul carierei mele de adolescentă. Facturi şi chitanţe, să dea naiba în ele, am învăţat diferenţa dintre ele şi sunt mândră. Am cărat scaune, cutii şi am luat decizii: se aruncă această cutie sau se păstrează? Răspuns: se aruncă! Prima decizie, prima responsabilitate, cine ştie, poate într-o zi o să fiu întrebată : “Unde naiba e cutia mea de carton?” Iar eu o să răspund senin: “Am luat decizia de a o arunca!” Creierul meu a fost cu adevărat stimulat în momentele în care “am furat” frânturi din brainstorming-uri, când am citit feedback-uri şi am mai participat la vreo discuţie creativă. Am fost pusă de câteva ori să fac şi alte lucruri, un comunicat de presă, o traducere şi nişte idei creative. Feedback de la ele – bunicel, aş spune eu, insistenţe din partea mea, destul de multe din nou, însă puţine cereri. Fuck it, sunt grozavă oricum, îmi spun zilnic!

În altă ordine de idei, aici, la primul meu job, am învăţat câte ceva despre oameni şi nu lucruri foarte bune. De exemplu, că oamenii nu o să te înveţe meserie, ci trebuie “să o furi”, că o să îţi scoată în faţă defectele şi niciodată calităţile. Tu îţi vei da seama cum trebuie făcut ceva, iar în cazul meu, am dat-o în bară de câteva ori. O să vezi că sunt oameni care mai mult de un “Bună” obosit nu dau, iar tu încerci, frate. Încerci o glumă proastă, o povestioară haioasă, un ” ai o gumă? ” sau ” de cât timp lucrezi aici?” Ştie toată lumea cum e, încerci să deschizi o conversaţie, dar N-AI CU CINE . M-am săturat de ”Pot să te ajut cu ceva?” “Nu, mulţumesc!” . Poate, dacă aveam o modalitate prin care îi puteam "obliga" să mă încarce cu provocări pentru creierul meu, poate funcţiona. Nu am avut.

Nu e o luptă, nu sunt împotriva lor, ci le mulţumesc.

Ironia face că, în timp ce eu îmi vărs frustrarea, cineva mi-a mulţumit pentru treburile logistice pe care le-am făcut şi care au scutit-o de mult timp pierdut! Am avut un moment în care am vrut să şterg tot postul, pentru că nu e frumos să fac asta! Însă nu îl şterg şi spun totuşi, chiar a fost o plăcere în multe cazuri!

Pe final, vreau să adresez o întrebare: oare e cea mai bună variantă, asta cu” Descurcă-te domn’le!” sau nişte mici lămuriri, nu vreau să-i spun nici training, nici instruire, vreau să-i spun discuţie despre ce ai tu, studentule, de făcut şi cum le poţi face astfel încât să nu te dai cu capul de pereţi, oare o abordare puţin diferită, nu ar domoli puţin jungla?

Şi încă ceva, vreau să mulţumesc pentru oportunitatea de a avea primul job, chiar sunt fericită că am făcut-o. A fost bine, fără pic de ironie.