“Sunt vagabondul vieţii mele”

“Sunt vagabondul vieţii mele/ Ca într-un film cu Raj Kapur,/ Măturător de praf de stele/ Şi cusurgiu fără cusur.” Gheorghe Dinică îşi scoate încetişor pălăria, o aşază în dreptul inimii şi face un reverans delicat spre public, cu zâmbetul acela abia mijit de buze. Inimitabil. Dinică e un colos. Nu îl poţi înghesui într-o definiţie, frazele sunt prea strămte. Îngerul-Şef a poposit cu mâna pe creştetul lui şi i-a dăruit parcă toate harurile lumii. “Am mai făcut câte-o beţie/ Am mai iubit nişte femei/ Şi m-am vândut la galerie/ Pentr-un bilet de câţiva lei.” A iubit viaţa aşa cum e ea şi năzuroasă, şi parşivă, şi s-o lauzi, şi să-i scapi un “hai sictir”. Şi viaţa l-a iubit pe el fiindcă era boem, dăruit actoriei până la uitarea de sine. L-a iubit viaţa fiindcă n-a numărat seară de seară cu degete tremurânde banii, că n-a pizmuit pe nimeni şi i-a împrimăvărat pe toţi din jur cu seninul firii lui. “Am fost şi prinţ, şi cerşetor/ Un trădător, un om cinstit/ Numai cu viaţa de actor/ Eu niciodată n-am glumit.” Replici memorabile rostite de Dinică în puzderia de roluri au rămas definitiv în mintea românilor. “Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primeşte pomană.” Ce bijuterie de rol în textierul cerşetorilor, un film uluitor, chintesenţa de inteligenţă şi fantezie românească, “Filantropica”. “Nu trage, domn Semaca, sunt eu, Lăscărică”, găinarul de mahala, cu guler apretat de gangster kitsch din “Cu mâinile curate”. Interpretarea fabuloasă cu joben aiurea pe cap în “Prin cenuşa imperiului”; ochii sticloşI, fanatici, vorbele şuierate în şeful comandoului legionar Paraipan. Sau manevrele unsuroase de ticăloşie din “Bachus”. “Iar când adorm spre dimineaţă, îmi reproşez de la-nceput/ că n-am luat totul de la viaţă/ şi nu i-am dat cât aş fi vrut.” Era atâta firesc şi omenie fără fanfaronadă în purtarea lui Gigi Dinică încât nu te lasă inimă să nu-l aplauzi cu bob de lacrimă în gene atunci când rulează filmele cu el. Sau când zice, şi nu cântă, acele melodii de inimă albastră, melodii din cârciumioarele cu vin cuminte şi lăutari ce te-nţeapă cu arcuşul. E atâta Românie în Dinică încât nu mă sfiesc să spun că Gheorghe Dinică este o bornă kilometrică zdravănă pe drumul Ţării, bornă care nu te lasă să te rătăceşti. Povestea un alt actor teribil, Florin Zamfirescu. Filmau într-un serial şi ritmul era sufocant, aşa că actorii mai adormeau pe unde apucau. Florin Zamfirescu aţipea şi el culcându-se pe podea. Când se trezea nu mai simţea duritatea podelei, în timpul somnului pe furate, Dinică îi lua capul în poală. Înainte de 1989, s-a întâmplat ca Dinică să încaseze banii pentru trei filme, era o sumă frumuşică, vreo 50.000, aproape de costul unei Dacii. Modest uriaşul actor îşi dorea doar un pulover alb pe gât. Nu l-a găsit, aşa că şi-a invitat toţi prietenii din Bucureşti la Sinaina şi i-a tratat la restaurant până s-au consumat toţi banii. Hazul zicerilor lui Gigi Dinică a devenit legendă. I-a fost prezentată o tânără ziaristă, care avea mâinile reci. După ce a dat mâna cu ea, Dinică i-a spus: “Poate veniţi la vară să puneţi palma pe paharul meu cu vin, să-l răciţi”. Strălucitoare ca umor şi romantism era boema bucureşteană. Intrând într-o grădină de vară unde mesele erau ocupate, Dinică a oftat: “Ţară mică, mese puţine”. Gheorghe al nostru cel strălucitor, Dinică genialul n-a părăsit niciodată România.