Un exerciţiu. Ratat!

Să facem un scurt exerciţiu de imaginaţie, chiar dacă unul sumbru, care presupune o reprezentare apocaliptică, dar posibilă. Bucureştiul e lovit de un cumplit cutremur cu o magnitudine semnificativă. Mii de victime, sute de mii de locuinţe distruse, milioane de oameni fără adăpost, circuite economice şi infrastructurale anihilate. Ce face statul, refuză să-şi sprijine cetăţenii invocând lipsa capacităţilor de intervenţie şi neputinţa în faţa forţelor dezlănţuite ale naturii? Sincer, nu am răspuns, dar nu pot să-mi ascund rezervele, ţinând cont de ruşinoasa abordare a problematicii emigranţilor. De ce nu vrem să fim în stare să ne asumăm un exerciţiu, de această dată real, care presupune preluarea în tabere speciale a 5.000 de refugiaţi? Exerciţiu care ar testa şi capacitatea autorităţilor de a (re)acţiona în situaţii de criză şi forţă majoră. Mai mult decât atât, dacă riscul celulelor teroriste camuflate în valuri de refugiaţi şi emigranţi (care ce-i drept, nu prea provin din Siria) este considerat real (posibil şi probabil să fie) de ce negăm inevitabilul şi nu completăm exerciţiul, instituind echipe antrenate care să ia în evidenţă, să scaneze, să filtreze şi să evalueze persoanele ajunse în taberele speciale. Chiar dacă e mai puţin probabil ca teroriştii aevăraţi să-şi asume riscuri uriaşe, alegând ruta emigranţilor, când au la dispoziţie opţiuni mai sigure şi mai rapide de a intra în Europa. Să nu uităm că riscul terorist care are la bază fundamentalismul islamic morbid, e mult mai real în rândul celor deja demult instalaţi în Occident. Nu putem exclude nici riscul ca unii dintre emigranţi să se radicalizeze voluntar, tocmai ca urmare a experienţei curente. Aşa că exerciţiul propus devine cu atât mai important. Sigur, costă!

E nevoie de personal specializat (medici, asistenţi sociali, servicii secrete, MAI, jandarmerie) şi de o infrastructură de primire şi gestiune. Invocarea banilor e însă ruşinoasă. Pe lângă fondurile guvernamentale obligatorii pe care România trebuie să le aloce în baza tratatelor internaționale, Comisia Europeană alocă 6.000 Euro per refugiat, existâd, pentru statele interesate, posibilitatea de a accesa fonduri europene speciale, extrabugetare şi nerambursabile. E un exerciţiu deloc ieftin, dar costul indiferenţei şi lipsei de reacţie e infinit mai mare.

Observ că în spaţiul public se mai face o confuzie. Ideea preluării, intermediare şi pe termen determinat, în tabere de refugiaţi este asimilată încetăţenirii acestor oameni pe plaiurile mioritice. Nu e cazul şi nimeni nu susţine că ar fi o idee bună sau fezabilă, pentru că nu e. Nu exclud însă ca unii emigranţi să vrea totuşi să rămână. Foarte bine, dar decizia finală va aparţine structurilor statului, iar de unii s-ar putea chiar să avem mare nevoie. În taberele de tranzit, ulterior selecţiei şi filtrelor, se pot acorda unui număr restrâns de aplicanţi în baza unor contracte de azil, certificate de şedere, cursuri de limbă şi legislaţie de bază, drept de muncă şi un sprijin de instalare în zone prestabilite de autorităţi, împiedicând enclavizarea. Contractul de azil trebuie să includă şi clauze de expulzare imediată în caz de nerespectare a consituţiei ori la existenţa suspiciunilor legate de violarea siguranţei publice. Oricum, nu cred că sunt foarte mulţi cei care ar opta să prindă rădăcini pe aici. Oficial, mai puţin de 3.000 de emigranţi şi refugiaţi ajung în România în fiecare an. Suntem aşadar departe de a fi asaltaţi. În primul semestru au fost înregistrate circa 600 de cereri de azil. Referitor la cei care vor ca România să devină ţara de adopţie, cifrele nu vor avansa semnificativ. Ceea ce nu înseamnă, nici pe departe, că valul actual ne va ocoli. Va mai întârzia puţin, dar ne va lovi şi pe noi. Obtuzitatea autorităţilor este din acest punct de vedere cu atât mai criticabilă cu cât, în viitorul apropiat, nu se va mai pune problema refugiaţilor pe care-i preluăm noi de la UE, ci, mai degrabă, a refugiaţilor pe care îi preia UE de la noi.

Închei, spunând că nu înţeleg nici panica unora, provocată de „riscul de islamizare”. Noi suntem gazdele, noi hotărâm regulile, cine nu le respectă întru totul trebuie să plece! Depinde de noi să ne impunem. E nevoie de toleranţă, dar nu de una necondiţionată, absurdă. Şi mai e nevoie de multă inteligenţă. Una, care să lase să se înţeleagă că suntem stăpâni pe situaţie. Deocamdată, reacţiile medievale ale BOR, cât şi mesajele transmise de către cei mai mulţi dintre demnitari, put a impotenţă şi lene. Partea bună e că nu e deloc prea târziu. Dar nici simplu. De aici şi ideea exerciţiului pe care l-am propus. „Practice makes perfect”.