x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Editoriale Un metru şaptezeci şi doi de suflet

Un metru şaptezeci şi doi de suflet

de Florin Condurateanu    |    07 Iul 2017   •   07:58
Un metru şaptezeci şi doi de suflet

Primăriţa a rămas surprinsă când i-am cerut voie să mă uit ce avea în poşetă. Era anul 1986 şi primarii erau obişnuiţi ca ziariştii de la publicaţiile înţesate de poruncile partidului să pună întrebări veştejite despre recoltele la hectar, despre performanţele CAP-ului. În geanta primăriţei din comuna Bereşti Tazlău, printre nişte tabele cu însămânţările, se afla romanul Ilenei Vulpescu “Sărută pământul acesta”. Surâde. “Comuna noastră se întinde pe dealurile astea şi mă duc în satele mai depărtate cu o şaretă care scârţâie, trasă de o iapă bătrână. Cu o mână ţin hăţurile, iar cu cealaltă dau paginile la romanul ăsta de istorie românească. Drumurile sunt pustii”. Ortansa Ţâţaru, primăriţa, era o femeie înaltă, clocotind de energie. Un metru şaptezeci şi doi de suflet. Bereşti Tazlău, comună cu oameni harnici,  aflată pe drumul dintre Bacău şi Oneşti, în vecinătatea conacului unde a compus şi trăit Enescu. Ortansa Ţâţaru, de meserie profesoară de istorie, era îndrăgită de bereşteni. Era zi de recoltare a porumbului şi camioanele goneau pe uliţe, doldora de recoltă, câinii lătrau mai să muşte din ţevile de eşapament. Mai spre seară, când munca la câmp se mai domolise, primăriţa şi-a fixat pe piept tricolorul şi a oficiat o căsătorie. Căsătorie în zi de recoltare, mirii veniseră cu un Aro folosit pe ogor, cu pănuşe de porumb prinse ca ştergătoarele, de parbriz. Ortansa Ţâţaru, un metru şaptezeci şi doi de suflet. O întreb pe primăriţa din Bereşti Tazlău dacă are un motto de viaţă. “Da, deviza mea este acea zicere a tatălui meu, petrolist vechi, spunea «sunt aici!». Am făcut multe tratamente pentru a rămâne însărcinată, m-a ajutat Dumnezeu şi am reuşit. Mi-a venit sorocul să nasc pe un viscol de abia m-a dus Salvarea la Comăneşti. A aflat tata şi a luat viforniţa-n piept opt kilometri, asistentele nu l-au lăsat să intre la mine în sala de travaliu. Din uşă a strigat «sunt aici!». Mi-a devenit şi mie deviză. Se pornise o viitură şi sătenii se temeau să intre în apa nebună, să pună saci cu nisip. Am înşfăcat eu un sac, am pătruns în torent şi am strigat «sunt aici!».” S-a înnoptat şi primăriţa a îmbrăcat şorţul, gătind în bucătărie. Soţul şi fiul adormiseră. După miezul nopţii, primăriţa s-a aşezat şi ea în pat după ziua încărcată, n-a adormit decât după ce a citit, odihnindu-şi sufletul pe o pagină din romanul “Sărută pământul acesta”. Au trecut anii şi am revenit în Bereşti Tazlău să scriu despre inundaţiile care, de astă dată, năruiseră comuna. Bieţii locuitori se urcaseră pe acoperiş cu săculeţi de grâu, cu purcelul şi câinele la subsoară. Şcoala se dărâmase sub izbitura viiturii, lecţiile se ţineau într-o odaie de lângă biserică. Ortansa Ţâţaru, fosta primăriţă, redevenise profesoară şi le preda şcolarilor zgribuliţi despre bătăliile lui Ştefan. Am apărut în uşă şi am lăcrimat amândoi. 

 

 

×