Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În viaţa de odinioară, coboram în vale şi o coteam spre podişcă. Acolo, sub sat, oamenii cărau bălegarul din oboare strâns peste iarnă. Îl azvârleau din care sau căruţe cu furca, iar câteodată aruncau în mormanele de gunoi şi căţeluşi ori pisoi abia fătaţi. Mititeii aceia, cu ochii încă lipiţi, scânceau subţire, ca nişte copilaşi furaţi de la sânul mamei. Orbecăiau schelălăind, ameţiţi de mirosurile străine, şi-şi chemau neîncetat părinţii, fraţii, surorile… Poate plângeau de frică, poate de foame, poate de frig, dar cine îi întreba ? Islăzenii n-aveau timp de ei, şi nici inimă, îi abandonaseră pe câmp fiindcă nu fuseseră în stare să-i omoare. Alţii îi vârau în sac şi le dădeau drumul pe apă în nemărginirea dintre Olt şi Dunăre, să se înece. Doar noi, copiii, zăboveam lângă mogâldeţele părăsite şi ne jucam cu ele, încălzindu-le cu inocenţa vârstei fragede. Le luam în braţe, le mângâiam, însă nu intuiam tragedia ce se petrecea dimprejur. Ele ne adulmecau şi le simţeam pe piele boticurile umede, blăniţa moale şi tremurândă. Către seară, dacă nu în dimineaţa următoare, le găseam stinse, cu trupurile înţepenite şi umflate. Muriseră. Căţeaua ori pisica rămasă fără pui se agita ca turbată o zi, două, suspina de-ţi rupea sufletul, după care se resemna şi-şi continua destinul pecetluit.Curând, uitau, şi istoria se repeta, mereu şi mereu. Târziu, în adolescenţă, aflat-am că în Rusia, un poet uriaş, Serghei Esenin, trăise şi el o întâmplare asemănătoare. Tulburarea resimţită atunci se transformase în “Cântecul căţelei”, versuri de-o sensibilitate cutremurătoare. Recitiţi-le, dară, şi reflectaţi o ţâră la condiţia umană şi animală ! Aşadar, “lar seara, când găinele s-aşază, / Stăpânul casei a ieşit posac/ Şi unde mama pîlpîia de groază,/ El pe toţi şapte i-a băgat în sac./ În urma lui, fugind după desagă,/ Căţeaua da-n nămeţii de pe drum.../ Răpindu-i puii, apa din viroagă/ Scâncea curgând sub botul ei, acum./ Apoi, când se-nturna şovăitoare / Şi singură înspre culcuşul ei,/ Deasupra casei i-apăru pe zare,/ În locul lunii, unul din căţei. (…) Şi cum atunci, când cineva-n ogradă, / Drept pâine-i zvârle-o piatră dinadins,/ Ca stele mari de aur în zăpadă, / Căţeaua ochii trişti şi i-a prelins”. Ţăranii din sud aşa înţelegeau să controleze numărul câinilor şi pisicilor din bătătură. Un soi de cruzime ghiceam în gestul semenilor mei, deşi îl făceau cu atâta firesc încât mă îndoiesc că înlăuntru-le încăpea vreo urmă de ezitare. Acţionau de veacuri astfel, moşteniseră din moşi-strămoşi obiceiul ăsta barbar şi-l transmiteau mai departe, reci şi indiferenţi. Nu se sinchiseau neam de vaierul iscat de fiinţele acelea neajutorate, lepădate în arşiţă sau ger. De s-ar fi lăsat copleşiţi de emoţie, s-ar fi umplut ograda de patrupede şi cum să hrănească puzderia de guri lacome, cum ? Pragmatismul îi îndemna să acţioneze ca atare, nu proasta lor alcătuire interioară. Altminteri, ţăranii îşi iubeau dobitoacele, dormeau cu mieii şi cloţele în odaie şi câte altele. Dar legile naturii erau implacabile, nemiloase, şi de aceea le respectau cu stricteţe, Dumnezeu le scrisese şi nu se cădea să le nesocotească, ferească sfântu' !
Astăzi, în pestriţeala oraşelor, copiii sunt sfârtecaţi de câinii sălbăticiţi printre oameni. Haite flămânde şi fioroase s-au pripăşit pe stradă, în dosul blocurilor şi-n parcuri, gata să atace din întuneric. Şi-au redescoperit instinctul originar şi caută să supravieţuiască în jungla de asfalt. Seamănă din ce în ce mai mult cu stăpânii bipezi, agresivi şi încolţiţi de spaime cu ghiotura. I-au înrăit, şi pe unii şi pe alţii, vremurile vitrege şi vecinătatea reciprocă, simbioza în ostilitate. Adesea mă gândesc că adăposturile pentru populaţia canină ar fi mai nimerite pentru homo sapiens, într-atât ni s-a…câinit specia. Rupţi în tabere ireconciliabile de vrajba postdecembristă, românii s-au trezit iarăşi luptându-se între ei. De această dată, miza este eutanasierea potăilor, problemă pe care politicienii le-au pus-o în braţe dintr-o funciară lipsă de curaj. Teama de a-şi pierde electoratul i-a determinat pe aleşii neamului surpat de neisprăvire să amâne la infinit chestiunea maidanezilor. Speriaţi de riposta organizaţiilor neguvernamentale, edilii locali s-au pitit îndărătul unor acte normative aproximative, în tradiţia seculară a temporizării. În patima dezlănţuită deunăzi, cu fanatici pro şi contra, mă tem că vom rata din nou măsura, echilibrul. Înţelepciunea nu este tocmai calitatea românului, aici lucrurile se rezolvă la nervi, în pripă şi de mântuială. Deocamdată, opinia publică este inflamată de nenorocirea îngeraşului sfâşiat de dulăii vagabonzi, dar nimic nu e de durată în România. Într-o ţară devenită un fel de vale în care puii de om şi de necuvântătoare sunt la cheremul fiarelor de tot felul. Din păcate, în colţii comunitarilor vor sfârşi şi alţi prichindei sau bătrâni neajutoraţi, povestea de groază nu are un final pe meleagurile bântuite de fantoma Meşterului Manole. Miniştrii şi primarii se vor arăta înmărmuriţi de durere, vor aproba referendumuri şi ordonanţe niciodată aplicate, nemulţumiţii vor protesta răzleţ, iar ong-urile întru protejarea animalelor vor câştiga înzecit, mârâind şi lătrând spornic la părelnicii hingheri din administraţie…De sus, din ceruri, micuţul ucis de laşitatea noastră ne va privi cu îngăduinţă şi ne va căina cu lacrimi de prunc nevinovat. Măcar de-am ridica ochii înspre el, o clipă, una singură, şi i-am cere iertare…
