Valuta de ocupatie

Cheltuielile fara acoperire impiedica politica monetara sa stabilizeze leul romanesc. De asta ne-au cotropit valutele.

In urma cu trei-patru ani, orice intrebare despre salarii, case sau masini primea un raspuns in dolari. Acum socotelile s-au schimbat din dolari ieftini, in euro scumpi, dupa principiul ajustarii din ochi. Exemplul perfect este piata imobiliara. Ba chiar s-a ajuns la aberatii si mai mari: masinile fabricate in Statele Unite au si ele preturi tot in euro, de parca Detroitul s-a mutat la Stuttgart. Intrebarea este ce se va intampla cand dolarul va redeveni puternic, iar euro slab? Vor trece preturile la loc, in moneda americana?!

Poate ca nici n-ar trebui sa ne intereseze. Moneda Romaniei este leul, cu subdiviziunea sa - banul. N-am auzit ca in Ungaria, Cehia, Polonia, preturile sa fie in altceva decat in forinti, coroane sau zloti. Dar numai leul este legat de un cos valutar, iar ponderea euro-dolar din componenta acestuia arata ca ne indreptam dinspre o economie dolarizata spre una eurizata.

Se vede insa ca simpla pomenire a denumirii monedei nationale nu este in masura sa o identifice ca factor activ in contextul economic. Ce-i cu leul? A disparut? Nu, dar e veriga slaba - moneda care face schimbul intre valute cand e vorba de luat apartament in euro cu credit in dolari.

Exista doua categorii de lei: unii extraordinar de dinamici, altii apatici. Leii in miscare sunt cheltuielile populatiei, care se umfla, dupa cum sufla valutele din cos. Ceilalti sunt leii pentru salarii, care stau pe loc. Dar ce mai conteaza, atata timp cat rezultatul se numeste echilibru macroeconomic: vanzatorii isi conserva profitabilitatea sub protectia calculelor in valuta, cumparatorii platesc mai mult si consuma mai putin, in asa fel incat bilantul monetar sa ramana neschimbat.

Am descoperit reteta! Este una copiata de coana Finanta de la prietena ei, Politica, despre care se stie ca se pricepe mai bine la alte cele, nu la bucataria economica. Nu e o reteta din carte, caci acolo scrie ca banii sunt un mijloc de conservare a valorii. Tot acolo se mai spune si ca politica monetara nu poate asigura stabilitatea monedei nationale daca sunt angajate cheltuieli bugetare fara acoperire. Adica, indiferent cum se cheama, deficit fiscal sau cvasifiscal, suma minusurilor da plusuri pentru firmele care n-au treaba cu productivitatea, dupa care „ministerul bugetului" alearga cu sacul gaurit sa-i puna petice de la firmele eficiente, acelea care nu beneficiaza nici de scutiri de taxe si nici de avantajele luptei sindicale.

Statul este primul care arunca in sistem virusul valutar: isi conduce bugetul dupa un curs de schimb, pune accize in euro, administreaza pretul energiei ajutandu-se de arsenalul cu devize. Acum e clar. Fiindca este imposibil sa ajungem la stabilitate economica prin modul de gestionare, se pun in loc repere ale economiilor stabile - euro si dolarul. Apoi, dupa un traseu sinuos al inflatiei si al cursului, se obtin, la sfarsit de an, aceleasi rezultate ca si cum economia ar fi OK.

Toate acestea nu sugereaza neaparat ca Romania sufera de o boala incurabila. Realitatea a inceput sa se schimbe. In ultimele luni s-a vazut cum intarirea leului poate clatina credinta nestramutata in valuta. Banca Nationala afirma din ce in ce mai hotarat ca deficitele n-ar trebui sa o mai preocupe. O banca centrala independenta are un singur obiectiv: inflatia. E limpede ca BNR vrea sa aduca politica monetara aproape de litera cartii, de reteta verificata dupa care stabilitatea monedei este lucrul cel mai important. De aceea, BNR pregateste trecerea la leul greu si la tintirea inflatiei.

Totul e ca si politica fiscala sa-si modifice viziunea, sa poata evolua de la principiul „putin, dar pentru toti" la reguli care sa imparta fiecaruia dupa cat produce si cat vinde. Numai ca la Fisc, nu-i ca la banca. Inca se mai bajbaie. Uite-l, nu e impozitul mic pe profit, ca in Polonia sau Ungaria. O sa-l ai romane, dar nu de maine sau de poimaine, ci mai incolo, asa, prin cincinalul viitor. Uite cota unica de impozit pe venit, nu mai e.

Oricum ar fi, pe cel mai optimist scenariu, care presupune ca filosofia fiscala se schimba in bine, timpul pierdut se numeste decalaj. De-asta nu ne regasim in primul val al integrarii. Timp pierdut in care leul - mandria nationala din perioada interbelica - a devenit atat de usor incat oamenii nu mai vorbesc decat de euro si dolari, monede „de ocupatie" in care negustorii afiseaza preturi, bancherii dau credite, demnitarii incaseaza comisioane, iar avutia nationala se muta, cu valiza, in paradisurile fiscale.