Zborul din vis

Azi-noapte s-a petrecut o minune. Se făcea că zbor. Mergeam pe un câmp întins, fără margini. Habar n-am încotro mă îndreptam. Păşeam liniştit, mângâiat de adierea luminii desfăcute în petale translucide. Deodată am început să-mi mişc braţele. În sus şi-n jos, sacadat, din ce în ce mai repede. M-am ridicat deasupra pământului împrimăvărat. Pluteam în aerul călduţ, fericit ca o pasăre. Sau ca un om căruia îi crescuseră  pe neaşteptate aripi. Dădeam rotocoale largi, iar apoi coboram şi-mi ascultam sufletul aprins de emoţie. Îmi luam din nou avânt şi mă înălţam într-un  joc al uitării de sine. Nu ştiu cât a durat visul acesta, poate o clipă, poate o veşnicie, nimeni nu e în stare să-mi spună. Oricum, când m-am  trezit aveam încă respiraţia  grăbită de la atâta voluptate în ascensiune. Nu-mi trecuse nici uimirea  şi parcă mai păstram pe frunte niscaiva fâşii de cer. În  păr am găsit scame de nori albicioşi, moi şi umede.

Cândva, copilul din mine visa mereu că zboară, că se ia la întrecere cu graurii şi ciocârliile. După aia, în adolescenţă,  visul s-a rărit, pentru ca la maturitate să dispară. Cu vârsta, elanurile se veştejesc şi mor, cine mai cutează să se închipuie uliu ori rândunică ? Zborul înseamnă curaj, imponderabilitate, scuturarea de prejudecăţi. Sfidarea ideilor preconcepute, alungarea spaimei de ridicol. Ori de câte ori mă visam înaripat, ma-marea îmi zicea că e de la creştere. Aşa răstălmăcea ea arătarea din subconştientul meu crud. Şi o credeam, fiindcă tot creşteam, zi de zi, noapte de noapte. Odată cu dispariţia zborului oniric s-a oprit şi trupul din deşirare. De unde ştia bunica legătura asta ciudată dintre zvâcnirea  cărnii şi cea a imaginaţiei pasămite adormite n-am aflat până azi. Măcar să-mi fi împărtăşit  secretul la plecarea în lumea  cealaltă, însă n-a mai fost în stare, Dumnezeu i-a luat dinainte graiul. A plecat cu gura pocită şi mută, lăsându-mi mie povara dezlegării tainei. Prins în  cleştii vieţii, mi-am văzut de multe altele şi am uitat de misterul de demult. Adesea, imploram zeii nocturni  să-mi împrumute iarăşi aripile  lor şi să mă împingă în sus, înspre necuprinsul văzduhului. Ca atunci, în copilărie… Degeaba, nici unul nu m-a auzit. Azi-noapte, s-au milostivit de mine şi m-au întors în zborul de odinioară. Săvârşind un miracol, întrucât altfel e de neexplicat vraja noptatică. Aş fi vrut ca visul să nu se mai isprăvească, să plutesc întruna, megieş cu stelele şi Luna. De ce m-aş fi trezit, să cad în gol ? Oamenii se tem să mai zboare, le sunt mai dragi tărâtoarele. S-au obişnuit cu văgăunile, cu întunericul mucezit. Au deprins meşteşugul târârii, iubirea le-a devenit străină. Le este frică să se mai îndrăgostească, îi sperie sinceritatea  inimii.

Cum de nu-şi dau seama că inima este aripa lor ? Doar ea îi ajută să se desprindă şi să-şi închipuie că sunt nemuritori. Unii au ales numai să supravieţuiască  striviţi de griji şi potrivnicii, de lipsa orizontului. Alţii, mai puţini, s-au tocmit într-atât cu ursitoarele că şi-au transformat viaţa într-o afacere. Cumpără  şi vând deşertăciuni, ambiţii efemere. Lăcomia şi trufia le-au stricat judecata, sunt obsedaţi să se împreuneze  cu puterea. Habar n-au că puterea e o târfă oricând dispusă să înşele şi să trădeze. Câţiva “inadecvaţi” s-au  refugiat în visul iubirii şi de acolo râd de făţărnicia şi “infirmităţile” lumii. “Vând zâmbete calde pe lacrimi fierbinţi”, am citit odată, undeva, cea mai minunată năzuinţă de iubire.  Sau mi s-a năzărit, deoarece, spre bătrâneţe, planurile se interferează, sfârşind a se  confunda. Plăsmuirile au părelnice contururi reale şi invers, ca la amurg, când lumina şi întunericul se împletesc. Amorezii îşi ajung  lor înşişi, n-au nevoie de ceilalţi. Din zborul lor, ceilalţi li se par biete gângănii, rătăcind  nicăieri. Mereu m-am simţit un gândac nevolnic şi puturos în ochii berzei plutind în înalturile cerului. De ciudă, arar azvârleam cu pietre în păsările ce-mi sfidau făptura măruntă şi afundată în glod.

Azi nu mai îndrăznesc să mă visez zburător, dar măcar piatră aruncată în văzduh m-aş dori. Una neînstare să lovească sau să ucidă, blândă şi cu detentă senină. Presimt că azi noapte, în vis, s-a făcut pentru ultima oară că zbor, deşi din creştere m-am  oprit de vreo trei decenii şi mai mult. Pe cine să rog să-mi desluşească visul, pe cine, căci ma-marea nu mai e ?