Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cu excepţia lui Dan Deşliu, care îl interpelează acuzator pe Nicolae Ceauşescu însuşi, toţi scriitorii care în primele luni ale anului 1989 fac pasul protestului public împotriva regimului comunist preferă să i se adreseze lui Dumitru Radu Popescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor.
El este destinatarul unic şi explicit al scrisorilor lui Mircea Dinescu, Aurel Dragoş Munteanu şi grupului celor care deplâng darea afară a lui Dinescu din redacţia revistei România literară. Unic şi explicit, dar după toate aparenţele nu şi exclusiv.
Atunci, în primăvara lui 1989, Dumitru Radu Popescu era atât preşedinte al Uniunii, cât şi şeful consiliului redacţional al României literare. Un cumul impus de blocajul instituţional generalizat din România acelor ani. După moartea fostului director al revistei, George Ivaşcu, petrecută în vara 1988, autorităţile fuseseră incapabile să găsească şi să numească un nou şef la România literară. Prin desemnarea lui Dumitru Radu Popescu se obţinuse însă doar o amânare fără termen a deciziei şi totodată un înşelător statu-quo, nicidecum o întărire a autorităţii preşedintelui Uniunii.
Cum evenimentul care declanşase susţinuta activitate epistolară de acum douăzeci de ani fusese concedierea lui Mircea Dinescu (în unele din textele de epocă se foloseşte, aberant, termenul "destituire"), o explicaţie posibilă ar fi că expeditorii acestor scrisori i se adresau doar lui Dumitru Radu Popescu fiindcă îl socoteau direct responsabil prin funcţiile lui de scoaterea poetului din redacţia României literare. Explicaţie posibilă, dar mai ales alibi. Era pentru toată lumea cert că nu din proprie iniţiativă îl dăduse Dumitru Radu Popescu pe Mircea Dinescu afară, ci conformându-se unei dispoziţii nu se ştie cum şi de unde primită, dar în mod sigur imperativă şi venită "de sus". Cât de "de sus", însă?! Şi pe ce filieră, politică, poliţienească sau ambele?
E de observat că "afacerea Dinescu" fusese încă de la începuturile ei sustrasă procedurilor curente. Înainte de a fi concediat de la România literară, unde era redactor, el fusese exclus din partid. Dar nu şi de "organizaţia de bază", cum se prevedea în statutul PCR, şi în urma unei şedinţe la care să se fi pus în discuţie ce i se reproşa şi apoi să se fi votat propunerea de excludere, sancţiunea politică supremă. Fusese exclus de Comitetul de partid al sectorului, foarte probabil în urma unei dispoziţii venite de la "un nivel superior". Chemat acolo, împreună cu secretarul "organizaţiei de bază" de la România literară, lui Mircea Dinescu i se comunicase doar că a fost exclus.
Nu s-a aflat niciodată unde, în ce cabinet, şi cine a luat de fapt această hotărâre, atât de grea de consecinţe, prin care, în definitiv, regimul îi recunoştea, îi atesta năbădăiosului poet calitatea de primejdios opozant politic. Excluderea din partid a fost urmată, la scurtă vreme, de concediere, după care, al treilea şi ultimul act al oficializării statutului său de dizident, Mircea Dinescu a fost pus sub supravegherea publică şi permanentă a unor agenţi ai Securităţii, consemnat la domiciliu şi lipsit de dreptul de a fi vizitat de colegi, prieteni, cunoştinţe.
Darea lui afară din redacţia României literare fusese prin urmare doar o verigă dintr-un şir de măsuri, şi încă una administrativă, nici politică, nici poliţienească. Singura însă cu autor cunoscut, chiar dacă nu şi real. Ca şi secretarul comitetului de partid al sectorului bucureştean pe teritoriul căruia se găsea redacţia României literare, ca şi ofiţerul în subordinea căruia se aflau agenţii ce aveau misiunea să-l supravegheze şi să-l izoleze pe Dinescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor nu fusese decât executantul docil al unui segment dintr-un plan nu se ştie de cine şi unde conceput.
Să te adresezi preşedintelui Uniunii Scriitorilor era însă, desigur, cu totul altceva decât să trimiţi răvaşe contestatare obscurului prim-secretar de la comitetul de partid al unui sector din Bucureşti ori vreunui la fel de obscur general de Securitate, asta presupunînd că i-ar fi trecut cuiva prin cap să protesteze împotriva excluderii lui Mircea Dinescu din PCR ori împotriva plantării de gardieni în civil la poarta locuinţei lui.
Cu atât mai mult cu cât Dumitru Radu Popescu era un scriitor adevărat, un scriitor foarte bun. Poate chiar cel mai bun ca scriitor dintre cei şase preşedinţi pe care i-a avut Uniunea Scriitorilor în perioada comunistă. Predecesorii lui dintre 1949, anul când Uniunea s-a reorganizat după model sovietic, şi 1981, când fusese numit preşedinte, fuseseră Zaharia Stancu, Mihai Beniuc, Demostene Botez, Virgil Teodorescu şi George Macovescu. Două, cel puţin două, dintre romanele lui Dumitru Radu Popescu (F, 1969 şi Vânătoare regală, 1973) sunt printre cele mai puternice opere din proza românească postbelică despre dezastrele şi crimele comuniste. Când, într-o emisiune a Europei Libere din primăvara anului 1989, Monica Lovinescu i-a reproşat vehement lui Dumitru Radu Popescu nesolidarizarea cu Mircea Dinescu, a făcut-o reamintindu-i caustic un lung şir de fraze incendiare extrase din aceste romane.
Este totuşi greu de presupus, chiar imposibil, că scriitorii autori ai misivelor protestatare din primăvara anului 1989 îl făcuseră pe Dumitru Radu Popescu destinatarul privilegiat al corespondenţei lor de obidiţi şi revoltaţi în virtutea prestigiului literar al acestuia sau pentru că şi-ar fi imaginat că li se va alătura. Adevăratul avantaj pe care îl prezenta preşedintele Uniunii Scriitorilor pare să fi fost unul aşa-zicând poştal. Nu s-a ştiut nici atunci, nu s-a ştiut nici imediat după căderea regimului comunist, nu se ştie nici astăzi cum i-au fost transmise ori trimise aceste scrisori. I-au fost înmânate ?! I-au fost expediate prin poştă, simplu, recomandat, cu confirmare de primire ?! Sau va fi aflat şi Dumitru Radu Popescu de ele ca toată lumea, de la Europa Liberă, unde invariabil au ajuns toate aceste scrisori, deşi el era singurul lor destinatar?!
Şi-apoi, există undeva originalele acestor epistole ?! Sigur pare a fi că nu sunt în arhivele Uniunii, despre care se zice că ar fi fost arse. De cine şi când, nu se ştie. Fapt e însă că pe la începutul anilor '90 un fost magazioner la Uniunea Scriitorilor publica prin gazete diverse documente ce proveneau din arhivele Uniunii. Era dovada incontestabilă a furtului, dar niciunul dintre cei care i-au urmat lui Dumitru Radu Popescu în funcţia de preşedinte al Uniunii nu s-a emoţionat.
E drept că fostul magazioner, poetul veleitar Cornel Brahaş, ajunsese şi el vicepreşedintele unui important partid între timp dispărut (PUNR). A fost şi deputat în legislatura 1992-1996, apoi lider al unei formaţiuni numite Partidul Dreapta Românească. Pe la sfârşitul anilor '90 un ziar bucureştean menţiona că fostului magazioner devenit personalitate politică îi plăcea "să chefuiască pe muzică" şi că se ducea "cu un taraf de lăutari" pe terasa Muzeului Literaturii Române, unde petrecea până în zori, tulburând somnul cetăţenilor din cartier. S-a sinucis ca Hemingway cu o puşcă de vânătoare, în 2005, după gazete fiindcă n-ar mai fi putut suporta durerile provocate de o teribilă arterită. Pare destinul unui personaj din romanele lui Dumitru Radu Popescu.
