Disperarea din cazarma Ceauşescu

La 17 martie 1989, ziaristul francez Gilles Schiller a publicat în Liberation un interviu cu Mircea Dinescu, în care poetul aducea grave acuzaţii regimului Ceauşescu:

Cum se simte un intelectual într-un stat de dictatură a proleta­riatului?
Acum  vreo 20 de ani circula la noi un banc despre experienţa făcută în socialism cu şoricelul intelectual, şo­ricelul muncitor şi şoricelul ţăran. Ţi­nuţi în condiţii identice de laborator şi cercetaţi, după o vreme s-a con­statat că şoricelul ţăran şi cel mun­citor se împliniseră şi dădeau semne de optimism, în timp ce inte­lec­tua­lul părea slăbănog şi nevricos. Întrebat dacă lui i s-a dat cumva mai pu­ţină hrană decât celorlalţi a răspuns: mi s-a dat la fel, numai că mie, din când în când, mi se arată pisica.

Ei bine, la această oră, situaţia s-a democratizat; pisica li se arată tuturor.
Alergia la intelectuali nu mai e la modă. Prin 1950 cine purta pălărie era etichetat drept burghez şi risca să fie trimis la reeducare. Conform dialecticii marxiste, lucrurile au evo­luat şi, aşa cum în România nu se mai poartă cafeaua, ci "înlocuitorii" de cafea, astfel au apărut şi înlo­cui­torii de intelectuali. Complexele de odinioară s-au transformat în complexe de superioritate: acum "to­va­ră­şii" au colecţii de pălării engle­zeşti, colecţii de doctorate, colecţii de diplome universitare şi sunt mai docţi în istoria fotbalului decât în marxismul pe care-l propovăduiesc. Mulţi dintre aceşti colecţionari îşi închipuie că Manifestul Partidului Comunist al lui Marx era un soi de foaie clandestină pe care bărbosul o lipea noaptea pe ziduri. Fiind specialişti în toate domeniile, noii iluminişti dau sfaturi ţăranilor cum să ţină sapa, le explică muncitorilor la ce cap trebuie bătut cuiul şi îi învaţă pe scriitori să scrie de la stânga la dreapta.
Şi în timpul ăsta adevăraţii in­telectuali stau pe margine paralizaţi de şocul stupefiantei substituiri.

Dacă nu sunt atât de sigur că lup­tând pentru socialism proletariatul n-a avut de pierdut decât lanţurile, în schimb n-am nici o îndoială că intelectualitatea şi le-a câştigat cu vârf şi îndesat.

Se vorbeşte de o anumită somnolenţă a intelectualităţii în ţara dumneavoastră. Cum se explică ea?
Fiind condiţii optime pentru  hibernare se hibernează profesio­nal în toate domeniile. N-ar fi de mirare dacă într-o bună zi ar apărea la mica publicitate următorul anunţ: "Pierdut Academie română pe Calea Victoriei, găsitorului bună recompensă".

Din 1969 nu s-au mai primit noi membri în Aca­demia RSR, cu două mici excepţii (nu spun cine, persoane importante!). În 20 de ani aproape jumătate dintre nemuritori s-au dus să moară puţin. Restul s-au cam retras pe la casele lor şi-şi pun galoşii nu­mai de două ori pe an, la şedinţe festive. Uniunea Scriitorilor lucrează în ilegalitate. Ultima Conferinţă naţională a scriitorilor a avut loc în anul 1981, deşi statutul ei specifică obligativitatea întruniri ma­jorităţii scriitorilor din patru în patru ani, pentru ale­gerea prin vot secret a unei noi conduceri. Dar dacă scriitorii profesionişti n-au voie să se întrunească, în schimb, poeţii  ţărani amatori sunt adunaţi anual să joace sârba în căruţa Cântării României, apretaţi şi telegenici, spre a se demonstra că amatorismul a devenit cheia de boltă a acestei epoci. În 1981, Uniunea noastră  avea o mie trei sute de membri. Acum numărul lor e aproximativ o mie: cam 150 au emigrat şi 150 au răposat. Situaţie cu atât mai dramatică, cu cât primirea de noi membri a fost stopată, tinerele speranţe îmbătrânind la poarta Uniunii Scriitorilor. Cenzura "desfiinţată" de secretarul general al partidului într-un moment de efuorie s-a transformat, prin decapitare, într-un balaur cu trei capete, fiind astăzi mai vigilentă şi mai hulpavă ca oricând. Dialogurile scriitorilor români cu colegii de breaslă din alte ţări sunt permise numai într-o cameră special amenajată la sediul Uniunii, poreclită de noi camera Philips. Bursele oferite uniunii noastre de forurile internaţionale sunt respinse în bloc, ca un pericol de contaminare a scriitorilor cu ideologii străine. Schimburile tradiţionale între scriitori, inclusiv cu Uniuni din ţări socialiste, s-au redus la minimum. Şi atunci sigur se poate vorbi de o somnolenţă a acestor instituţii. La rândul lor, Cinematografia, Televi­ziunea, Presa gătesc toate după un reţetar unic, oferind marelui pu­blic aceeaşi porţie de demagogie zilnic reîncălzită. Con­du­cătorii politici nu vor să ştie că ziarele sunt bune nu­mai la împachetat şi că pădurea de antene de deasupra Bucureştiului e în­dreptată spre Sofia şi Moscova. Biblioteca din Ale­xandria nu pare să fie o obsesie a pompierilor. Pompierii culturali încazarmaţi în Ministerul Culturii n-au decât o singură obsesie: salvarea propriilor scau­ne. Drept pentru care sunt gata să stârpească orice scânteie de liberalism, stopând cărţile ade­vă­rate şi scenariile de film autentice, îngroziţi de ideea că firescul s-ar putea reinstaura în viaţa coti­diană.

De ce nu se reacţionează individual la toate acestea?
Laşitatea a fost, într-un anume fel, instituţiona­lizată. În numele persoanelor particulare vorbesc instituţiile, prin conducătorii oficiali, mari specialişti în trucarea realităţii. Opinia particulară a fost abo­lită. Orice tentativă de rostire a adevărurilor neplă­cute (căci adevă­rurile plăcute au migrat în ţările calde) e socotită drept erezie şi sancţionată prompt. Faptul uluitor că până şi neutra Elveţia a reacţionat la planurile de demolare a câ­torva mii de sate nu scuteşte intelighenţia româ­nească de un gest ase­mănător. Tăcerea noastră de până acum pro­bează motivaţii diverse, subsemnate totuşi unui sentiment  general de paralizie şi de frică. Constituţia ţării, citită astăzi, pare o poveste ireală, desprinsă din cele o mie şi una de nopţi ale Şeherezadei, fiindcă drepturile fundamentale ale omului nu numai că nu au viză de şedere în România, dar însăşi organele menite să le apere,  justiţia şi presa, nemaivorbind de poliţie şi securitate, s-au transformat în instrumente de intimidat şi terorizat populaţia. Ieşirea din neutra­litate a românilor comportă riscuri de care un elve­ţian e scutit, exprimarea liberă a opiniilor fiind conside­rată un gest de trădare a patriei, iar simpla conversaţie cu un cetăţean străin – etichetată drept spionaj. De aici provine revolta mută a străzii, apatia nespecifică a acestui popor sudic, vestit cândva prin exuberanţa şi umorul cu care îşi îndulcea existenţa.

Există o soluţie pentru criza ce-a cuprins România?
Pare curios, dar stalinismul a priit cel mai bine socialismlui, fiindcă omul era desfiinţat ca perso­nalitate de sine stătătoare şi se putea lucra cu el în turmă, mult mai rentabil şi mai eifcient. Vreţi să ştiţi secretul piramidelor cu care-şi bat capul de atâta amar de vreme istoricii, arhitecţii, matematicienii? Ei bine: s-a dat ordin să fie construite. Şi ordinul s-a executat. Atâta tot. Exista şi pe atunci un soi de so­cialism de cazarmă, numai că se numea altfel. Sta­linismul a dat o replică pe măsura sclavagismului: au murit oameni de foame şi mizerie, generaţii întregi au avut parte de o copilărie alienată, s-au călcat în picioare demnităţi şi conştiinţe, au fost împuşcaţi inocenţii şi geniile, s-au sinucis artiştii – preţul fiind fabricarea bombelor atomice, ridicarea barajelor de hidrocentrală, săparea unor canale în deşert, mutarea dealurilor la câmpie şi toate astea fiindcă tătuca a ordonat şi ordinul s-a executat.

Convalescenţa socialismului după viroza stalinistă, adică tentativele de revenire la normalitate care se manifestă în câteva ţări  vecine, n-au cum să placă sta­liniştilor de profesie, care văd un pericol şi o ineficienţă de tip burghez în faptul că oamenii nu mai vor să lucreze ca vitele, că au pretenţii la sindicate independente, că vor haine mai viu colorate, sâm­betele libere şi dreptul de a spune Nu atunci când chiar trebuie spus Nu. Polemizând cu Geneza, conducătorii Partidului  au proiectat nu de mult apariţia unui om de "tip nou" pe teritoriul României, numai că, din păcate, majoritatea covârşitoare a populaţiei e alcătuită din oameni de "tip vechi", sensibili încă la foame şi frig şi incapabili să facă faţă condiţiilor austere şi glaciale de laborator, necesare întrupării acestui "homo ceauşisticus" îngrăşat cu ideologie şi costumat în retorica grosieră a propagandei de partid.

Redescoperirea de către conducători a simţurilor pierdute: simţul măsurii şi simţul realităţii, precum şi renunţare la misticismul de partid – iată o soluţie pentru ca lumina să se întoarcă pe chipurile oamenilor de tip vechi, ce se vor încă locuitori ai bătrânei Europe.

Se vorbeşte tot mai des despre o casă comună a Europei. Ce părere aveţi despre asta?
Când la Paris, ca şi în îndepărtata Moscovă, arhi­tecţii politici schiţează o eventuală casă comună a Europei, putem paria de pe acum că acestei case îi va lipsi  cu siguranţă una dintre ferestre: România. În locul prezumtivei ferestre vă veţi izbi de zidul în spatele căruia 23 de milioane de locuitori aşteaptă nedumeriţi momentul alipirii oficiale la un nou continent. Dacă revo­lu­ţionarii de la 1848 coversau franţuzeşte, dacă după o sută de ani cei care au pus la cale abdicarea regelui Mihai o rupeau binişor pe ruseşte, se pare că a sosit clipa unei noi cotituri dialectale: limba română cu accent nord-coreean. Dacă  socotim că o scrisoare trimisă din Paris ajunge la Bucureşti, în mâna destinatarului, gata citită, după 45 de zile (atunci când ajunge) – e cazul să ne în­trebăm: ne mai aflăm oare în Europa?

România despre care se spunea pe vremuri că e o insulă de latinism într-o mare slavă a devenit în­tr-ade­văr o insulă în toată puterea cuvântului, dar de data aceas­ta situată nu într-o geografie lingvistică, ci într-una existenţială. O insulă scăldată de jur împrejur de valurile neliniştite ale reformismului politic, cu băşti­naşi dornici să guste măcar o picătură din miraculosul elixir cu etichetă de perestroika şi glasnost, capabil, pare-se, să învie cadavrul socia­lismului, dar de care sunt păziţi cu străşnicie, cum eram pe vremea copi­lăriei, feriţi de diabolicul Coca-Cola, prezentat drept drog american. România e de fapt o insulă pe uscat, în­trupare perfectă a bulversantului antagonism dintre politică şi georgafie, căci ruperea României din contextul european şi cu­plarea ei la carul părăsit al revoluţiei culturale ma­oiste, precum şi la noile formule de faraonism nord-coreean demonstrează pe deplin ideea că hărţile lumii sunt depăşite de realitate, că nu mai e valabilă sintagma "spune-mi cu cine te înveci­nezi, ca să-ţi spun cine eşti", căci imaginaţia terifiantă a puterii poate înălţa peste noapte un zid mai serios decât cel berlinez între români şi lumea civilizată, poate demola un oraş de tradiţie europeană spre a se fuduli apoi cu plăcintele de beton ale unor pagode sta­liniste, poate otrăvi aerul, apa şi pământul prin pârjolul unor gigantice combinate chimice, pentru că în sfârşit să recu­noaştem, după aproape o ju­mătate de secol de avânt socialist, că am căpătat ceva din paloarea asia­tică: copii gălbejiţi de subnutriţie, părinţi cu ochii mic­şoraţi de ură şi de disperare.

Este Gorbaciov o speranţă pentru România?
Românii au privit întotdeauna cu teamă spre răsărit, sentiment explicabil istoric la un popor aflat la marginea unui imperiu. Stalinismul apoi n-a fost importat din Honolulu, ci din hambarele cu ideologie de la Kremlin. Colectivizarea forţată şi celebrul Canal, în care intelctualitatea şi-a săpat propriul mormânt – iată numai două fructe exotice care au strepezit dinţii românilor pentru multă vreme.

Ani de zile ni s-a spus mai pe şoptite, mai pe ocolite că sistemul din România s-ar liberaliza, dar nu poate din cauza "ursului din răsărit". Şi populaţia a crezut. "Trupele sovietice fac manevre la graniţele României" – aceasta este fraza pe care ne-o cântau oficialităţile la ureche, ori de câte ori încercam să ne mişcăm puţin. Apariţia lui Gorbaciov, cu uluitoarele sale reforme, a scos la lumină faptul că pretextul bau-bau-ului mos­covit convenea de minune condu­cătorilor dogmatici din celelalte ţări socialiste, pentru ţinerea în frâu a oricărei opoziţii şi conservarea propriului lor stali­nism. Nu ştiu dacă Gorbaciov e sau nu considerat un ţar bun de către popoarele de dincolo de Prut, dar pentru mi­lioane de oameni care au tăcut în  umilinţă zeci de ani în Polonia, Ungaria, Bulgaria, Cehoslovacia,, R.D. Germană şi România el este un vestitor de bine, un mesia al socialismului cu chip uman. Dacă va ţine cont de teoria acelui fizician care spunea că un ou nu fierbe în zece tone de apă călduţă, ci într-un ibric cu apă clocotită, adică va avea curajul să-şi ducă până la capăt ardenta sa viziune asupra istoriei, vom vedea lumi renăscând, oameni reînviind.

Revolta de la Başov de la 15 noiembrie 1987 nu a fost urmată de vreun efect. De ce?
"Ai grijă să nu te calce vreo maşină!", "Gândeşte-te că ai copii!", "Vezi să nu fii zvârlit peste graniţă!" – aces­tea sunt expresiile pe care cei mai buni prieteni ţi le oferă ca variantă la ideea de a trimite un simplu me­moriu oficialităţilor în legătură cu situaţia dezastruoasă a culturii. Un venerabil prozator, autorul unor romane de o mare popularitate, la invitaţia de a fi părtaş la un asemenea memoriu a răspuns transfigurat: "L-aş semna cu dragă inimă, dar la anii mei mi-e teamă că n-am să rezist la bătaie în beciurile poliţiei". De ce un artist de optzeci de ani îşi poate imagina o asemena sinistră  consecinţă nu într-o ţară fascistă, ci într-una socialistă? Îmi puteţi şi răspunde dumnea­voastră? De ce câteva milioane de oameni au ajuns să vorbească în şoaptă în pro­priile lor case?

Puţine popoare au vocaţie de martiri. După Braşov s-a lansat zvonul că iniţiatorii revoltei ar fi fost iradiaţi. Cine poate şti? Presa a tăcut. Justiţia nu e legată numai la ochi, ci şi la gură. Frica de moarte e mai degrabă omenească decât animalică. Chiar şi în Occident, circula nu demult şlagărul: "Mai bine roşu decât mort". Noi suntem fraţi cu Iona aici, în burta tovarăşului Chit, şi nimeni nu are dreptul să ne judece din afară. Într-o ţară în care nici morţii din cimitir nu pot fi siguri de poziţia lor, fiind anual comasaţi şi organizaţi, ar trebui să vă închipuiţi că vii sunt cercetaţi şi ţinuţi sub un control ceva mai sever...

M-am întrebat totuşi de ce tac artiştii? Pe aceste meleaguri n-au prea existat fanatici sau sinucigaşi. Chiar şi poeţii au fost familişti şi gospodari, ce-i drept într-o perioadă când, în plină monarhie, puteau să scrie liniştiţi articole sau vesuri antimonarhice. Se mai întâmplă însă ca unii dintre noi să fim pozitivi şi curajoşi în vremuri bune şi să ne cuprindă laşitatea şi ticăloşia când şi vremurile s-au ticăloşit. Oamenii s-au obişnuit să vegeteze în aşteptarea dărâmării statuilor fiindcă asta a cam fost şi continuă să fie socia­lismul: o continuă dărâmare de statui. Prin anii ’50 s-a aruncat în aer statuia principelui Carol, înteme­ietorul României moderne, capodoperă a sculptorului Mestrovici, prin ’58 a dispărut într-o noapte uriaşa statuie a lui Stalin, prin ’68 s-au topit busturile lui Gheor­ghiu Dej, prin ’70  Vasile Roaită, eroul tinerilor comunişti, a fost şi el scos din parcurile publice fiindcă s-a descoperit în arhive că figura pe statele de plată ale poliţiei. În Ro­mânia se pare că există multă marmură, dar şi multă, foarte multă răbdare.

Ce aţi face dacă într-o bună zi Ceauşescu ar dispare?
Aşa ceva e imposibil. Nu poate dispare, deoarece Domnia Sa e nemuritor.

Consideraţi exilul o soluţie salvatoare pentru un artist din România?
Materia primă a artistului e libertatea. Şi nu ştiu cum se face, dar criza petrolului, a energiei, precum şi a altor produse de larg consum a atras după sine şi criza de li­bertate. Scriitorul a început să fie considerat din princi­piu un delicvent care trebuie să-şi declare anual maşina de scris la poliţie, să raporteze ce-a discutat cu cole­gul dintr-o ţară vecină, să-şi dea manuscrisele la studiu unor comisii calificate în citirea printre rânduri sau să-şi întâlnească proprii cititori numai cu aprobări speciale! Luarea amprentelor mai lip­seşte, să fie ca­zierul complet.

Nevroza colectivă ce a cuprins populaţia face ra­vagii în rândul artiştilor, marginalizaţi, umiliţi, împinşi spre duplicitate, condamnaţi la o sinucidere lentă.

În România adevărul umblă, cum se spune, cu capul spart – dar scriitorii nu mai pot fi numiţi chirurgi ai realităţii, fiind transferaţi la secţiile de cosmetică ale Puterii, întru împopoţonarea Urâtului, întru fardarea Minciunii, întru proslăvirea Medi­ocrităţii. Comple­xele specialiştilor în compromisuri s-au reactivat, devenind agresive la adresa celor ce se distanţeză de corul lău­dătorilor plătiţi. Pentru su­pravieţuire nu există decât două soluţii – acceptarea unei vieţi de privaţiuni la umbra unor prezumtive manuscrise de sertar sau emigrarea. Exilul exterior e cel mai adesea ultima consecinţă a exilului interior. Nimic mai tra­gic însă ca depopularea spaţiului românesc de proprii artişti, care au fost şi sunt sarea acestui pământ.

Ce credeţi despre acei oameni, unguri sau nu, care părăsesc ţara de câteva luni încoace?
Nu există discrus prezidenţial în care cuvântul fericire să nu fie pomenit şi răspomenit. Or, e de-ajuns să priveşti membrii guvernului român veşnic îmbufnaţi şi mohorâţi, neatinşi de adierea acestui cuvânt, până la oamenii simpli dintr-o gară, cu aerul lor neliniştit şi preocupat, cu sacii lor burduşiţi cu pâine, cu îmbră­cămintea lor cenuşie, ce exprimă atât de bine stările sufleteşti prin care trec, sau călătorii din autobuze, sau pietonii măcinaţi de gân­duri ascunse – pentru a trage concluzia că popo­rul român nu este totuşi un popor fericit. Asistăm parcă, de douăzeci de ani, la un film mut în care câ­teva mili­oane de figuranţi interpretează roluri pentru care nu au nici o vocaţie. Noi nu suntem nordici, la noi se râdea din toată inima, ba chiar  eram acu­zaţi de "balcanism", fiindcă am cheltuit prea mult simţ al umorului, uneori pe lucruri tragice. Zâmbetul însă a ajuns marfă rară în România.

O ambianţă mediteraneană făcuse posibilă co­existenţa românilor cu maghiarii, evreii, germanii, sârbii sau ţiganii. Această ambianţă, din păcate, s-a evaporat. Omogenizarea forţată nu poate provoca decât tragedii şi dezastre. Nu cu metafore-slogan de genul: "În România se vorbeşte  o singură limbă – limba muncii" nu poţi rezolva neliniştile naţio­na­li­tăţilor conlocuitoare legate de conversarea limbii ma­terne în familie, în biserică sau în şcoli. Zgân­dărirea în presa cotidiană a vechilor răni istorice legate de convieţuirea în comun nu vindecă, ci mai degrabă catalizează resentimentele.

Tocmai faptul că alături de români populaţiile maghiare şi germane şi-au păstrat nealterate propriile vaduri şi culoarea specifică într-o înmănuchiere armonioasă a diverselor structuri, vocaţii şi temperamente dă o mireasmă de sâmbure al Europei acestui teritoriu cuprins între Dunăre şi Carpaţi. Golirea satelor şvăbeşti şi ungureşti, exodul evreilor îmi par lucruri la fel de alarmante pentru  matca acestei ţări ca şi golirea satelor româneşti sau emigrarea românilor.

Vântul naţionalismului usucă tot ce întâlneşte în cale. Dincolo de şopăiala şi kitsch-ul folclorizant al festivalului naţional Cântarea României se ascund dra­mele reale ale culturii române: faptul că operele clasicilor noştri nu apar încă în ediţii complete, că profesorii de limba română au devenit specialişti în culesul porumbului, că vechi monumente de artă, bise­rici înălţate de voievozi pământeni sunt făcute una cu pământul, că ierarhia valorilor a fost anulată şi nuli­tăţile au devenit reprezentative dau sentimentul unei culturi aflate sub ocupaţie.

Am citit într-un almanah de apicultură un mân­dru articol ce afirmă că "albina românească e mult mai blândă decât albina americană".  Or fi înţepând mai cu duioşie albinele noastre, dar să ştiţi că mierea lor tot copiii care vorbesc englezeşte o mănâncă – aşa că bietele albine nu pot fi acuzate de naţionalism.

Cineva se joacă de-a v-aţi ascunselea cu realitatea, căutând-o acolo unde nu poate fi. Deşi pseudonimul foamei se cheamă acum "alimentaţie ştiinţifică", nu din pricina asta pleacă totuşi oamenii, ci pentru că nu mai au nici o speranţă, acest prezent înghiţind parcă nu numai trecutul, dar şi viitorul.

Ziariştii occidentali par tot mai interesaţi de România. Cum vă explicaţi acest lucru?
Sunt atraşi de fabulosul exotism social de pe aici, de sinucigaşii rataţi care nu-şi pot da foc în piaţa publică din pricina crizei de chibrituri şi nu se pot spânzura din lipsă de funie şi săpun; de Bucureştiul ce tinde să devină primul oraş laic din Europa, unde miliţienii sunt mai deşi ca porumbeii şi în care bijniţarii au reuşit să imprime pe moneda naţională numele ţigărilor Kent; de maladia gigantismului, care măsoară fericirea omului în metri cubi de beton; de teritoriul absurd în care grănicerii stau cu armele întoarse spre interiorul ţării, în care grâul e secerat la televizor, dar rămâne nesece­rat pe câmp, în care muncitorii sunt porecliţi proprietari spre a li se vinde ceea ce le aparţinea de drept prin consti­tuţie, adică decorul muncii lor, vatmanii fiind obli­gaţi să-şi cumpere tramvaiele, sondorii, sondele şi ţăranii, prispa din bătătură... Spuneţi acolo unde o să mergeţi că Dumnezeu şi-a luat faţa de la români.



Comis-voiajorii
(În satele din jurul laboratorului atomic a fost interzisă plantarea pomilor fructiferi)
până şi proletara floare de muşeţel
îşi consumă exilul departe de patria ceaiului
pentru îndrăzneala de-a fi făcut contrabandă cu polen.
Din grija faţă de om
albinele sunt vânate cu plase
prin care n-ar trece nici răsuflarea unui copil.
Mari premii sunt puse pe capul negustoresei
de miere ucigătoare.
Mierla purtând în guşă un mic reactor
ne-ar putea trimite în paradis cu şuierul ei.
Ni se recomandă să ne întâlnim cât mai rar
(prin tifonul sterilizat
Sărutul ajunge pe buze ca un reproş).
Dar băiatului venind de la şcoală
ar putea să-l crească un nufăr pe gât
ar putea să-i explodeze mărul ascuns în ghizdan.
Grija faţă de om
i-ar muta desigur părinţii în orăşelul de munte
unde nimeni nu cunoaşte pe nimeni
ca şi cum ar fi posibilă o spălătorie de amintiri.
Şi-n timp ce eu vreau să dau cântecului
Alt sens decât până acum, comis-voiajorii fabricilor de măşti pentru gaze
Comis-voiajorii-instituţiilor "anti" şi "contra"
Comis-voiajorii "grijii faţă de om"
Vin surâzând
Oferindu-mi recompense grozave
Pentru reclama făcută produselor lor,
Vin şi mă bat pe burtă numindu-mă prieteneşte "colega"
vin surâzând
şi n-aş fi crezut
să mor din cauza unui simplu surâs.