Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Originea lor se găseşte în epoca medievală. Suveranii diferitelor state – şi pe atunci imensa majoritate a acestora erau monarhii – îşi sărbătoreau (ca tot omul ca dare de mână) ziua de naştere; de obicei participau la un Te Deum şi apoi dădeau un ospăţ la care-i invitau pe principalii nobili şi colaboratori şi, ca să se bucure toată lumea, porunceau să se frigă pe la principalele răspântii ale oraşelor vite, să se dea cep la butoaie cu vin/bere ca să mănânce şi să bea toată lumea, prilej cu care poporul va striga "trăiască regele/principele", iar seara se organiza şi un joc de artificii, totul dând aerul de sărbătoare evenimentului respectiv, adică a zilei de naştere a suveranului ţării respective. Cu timpul, acesta devine un obicei stabil şi se constituie în sărbătoare naţională, sărbătoare care nu are o dată fixă, ci se schimbă la fiecare monarh. Chiar dacă regimul monarhic îşi schimbă caracterul absolutist sau, chiar dacă constituţional, rolul monarhului devine tot mai formal, faptul că ziua de naştere a suveranului este şi ziua naţională a statului respectiv rămâne şi astăzi în uzul ţărilor europene de veche tradiţie (Marea Britanie, Suedia ş.a.).
O schimbare totală de optică se petrece o dată ce unele naţiuni îşi câştigă independenţa faţă de un alt stat; începând cu coloniile americane care se proclamă independente faţă de Coroana Britanică, noul stat creat, Statele Unite ale Americii, va adopta ca zi naţională data la care şi-a proclamat independenţa, când a devenit o naţiune liberă, şi acest mod de a stabili sărbătoarea naţională va deveni, treptat, predominant, pe măsura creării unor noi state independente.
Un al treilea mod de a stabili ziua naţională este cel în care state de veche tradiţie îşi schimbă radical regimul politic anterior şi se consideră a avea un nou început, total diferit de vechiul regim monarhic anterior; este vorba despre Franţa, care va stabili ziua naţională la o dată-simbol a revoluţiei franceze din 1789, iar mai apoi de Rusia sovietică şi de celelalte state care i-au căzut în zona de influenţă.
Şi în evul mediu românesc, domnitorii, mai ales aceia care au avut domnii stabile mai îndelungate, şi-au sărbătorit zilele de naştere cu fastul pe care şi-l permiteau, obicei care a continuat până sub domniile regulamentare, când ziua de naştere a principelui era "zi naţională de sărbătoare". Unirea Principatelor din 1859 creează o situaţie deosebită; începând cu 1860, Ziua Naţională a Principatelor Unite/România va fi proclamată data de 24 ianuarie. Din punct de vedere al opiniei publice româneşti majoritare, aceasta era data-simbol a realizării idealului naţional al Unirii, dar, din punct de vedere oficial, era ziua de naştere – ca principe domnitor – a lui Alexandru Ioan Cuza. Să nu uităm, Cuza nu era născut dintr-o familie princiară, aşa că s-a născut ca "principe" o dată cu alegerea lui pe tronul de la Bucureşti. Astfel, între 1860 şi 1866, 24 ianuarie a fost ziua naţională a României, pe de-o parte cu conotaţia naţională – neacceptată pe plan internaţional –, mascată ca dată de naştere a lui Cuza ca principe al României. Situaţia se schimbă după abdicarea lui Cuza în februarie 1866. În 1867, Brătianu îi propune domnitorului Carol ca zi naţională a României să fie data naşterii sale, 8/20 aprilie, care, absolut întâmplător, a fost şi data în care a fost plebiscitul prin care a fost ales domnitor; în acest fel – ca şi-n cazul lui Cuza –, o conotaţie naţională era "camuflată" sub obiceiul general acceptat al sărbătoririi zilei de naştere a suveranului.
Carol va impune ca zi naţională data de 10 mai, data la care el a depus jurământul în faţa Parlamentului de la Bucureşti în 1866 şi a devenit principe român, nu la data la care s-a născut ca principe german.
Deoarece, din 1867, 10 mai era sărbătorită ca Zi Naţională a României, în 1877 s-a tergiversat momentul proclamării în Parlament a independenţei şi a contrasemnării legii respective de capul statului. În acest fel, 10 mai devine data la care s-a proclamat independenţa şi România intră în rândul statelor ce-şi serbează Ziua naţională la proclamarea independenţei, aşa cum era regula generală pentru mai toate statele cu independenţa recent câştigată. Faptul că proclamarea regatului a fost legată tot de aceeaşi dată, a independenţei, venea doar să întărească simbolistica zilei, a cărei principală conotaţie rămâne cea a proclamării independenţei. Nu este locul aici să subliniez ce înseamnă cu adevărat un stat independent pentru istoria naţiunii respective; fără independenţă naţională nu s-ar fi putut realiza nimic, nici unitatea naţională, nici dezvoltarea şi modernizarea societăţii, nici un rol stabil în relaţiile internaţionale.
Din punctul meu de vedere, 1 decembrie este foarte departe de a putea simboliza cu adevărat o zi naţională; asta ar însemna să recunoaştem – în faţa istoriei – că nu am avut nici un drept asupra Basarabiei, care şi-a proclamat aderarea la statul român în martie 1918, nici asupra Bucovinei, care şi ea se alipeşte României cu peste o lună înainte. Sigur, la Alba Iulia se desfăşoară un act referendar – foarte important, este adevărat, dar nu hotărâtor. Să nu uităm că, după Alba Iulia, majoritatea localităţilor unde s-a votat pentru unire au rămas în afara graniţelor ţării; că doar prin acţiunea armatei române, în vara lui 1919, aceste localităţi cunosc administraţia românească şi că, din păcate, prin graniţele stabilite în urma tratatelor de pace, unele localităţi unde s-a votat pentru unire au rămas în afara graniţelor României Mari.
Dar, aşa cum a subliniat şi domnul Ciupală, la ora actuală cea mai gravă dimensiune este aceea că românii, din motive pe care nu pot să le dezvolt acuma, nu au dimensiunea civică pentru a putea sărbători cu adevărat o zi naţională, indiferent de data acestora.
Prof. Floricel Marinescu
