Adrian Severin, despre guvernul Roman: multe săbii în aceeaşi teacă

Adrian Severin, ministru în guvernul Petre Roman, este de părere, la fel ca fostul său şef, că echipa guvernamentală instalată la Palatul Victoria în iunie 1990 a fost compusă din specialişti de marcă şi că a reprezentat, probabil, una dintre cele mai valoroase garnituri ministeriale ale României postdecembriste.

În volumul memorialistic "Lacrimile dimineţii", fostul ministru a identificat şi a încercat să explice totodată şi neajunsurile echipei Roman. Apelând la propria memorie, Severin exemplifică momente tensionate, situaţii copilăreşti şi scene stânjenitoare la care a asistat pe vremea când era ministrul reformei. Toate - din cauza orgoliului nemăsurat al colegilor săi de Cabinet.

Miniştrii guvernului Roman, scrie Adrian Severin în volumul amintit, au atins cote de excepţie în privinţa coeficientului de inteligenţă, de instrucţie şi de cultură. În iunie 1990, România a dobândit un Cabinet format din "tehnocraţi de valoare internaţională, din intelectuali de expresie universală şi din oameni politici de expresie modernă, europeană". "Şi, totuşi, fără a contesta că echipa a fost una dintre părţile forte ale guvernului Roman, explică mai departe fostul ministru o posibilă cauză a eşecului echipei ministeriale, ba, dimpotrivă, afirmând şi susţinând cu tărie acest adevăr, nu se poate ignora faptul că tocmai prin reunirea multor - oare prea multor? - personalităţi puternice, a unor valori orgolioase (în sensul bun al cuvântului), a unor caractere tari s-a ajuns ca, pe calea unui efect pervers, meritul să se transforme, într-o anumită măsură, dacă nu în vină, cel puţin în vulnerabilitate".

Echipa Roman a fost dominată de psihologia "premiantului clasei", oferă Adrian Severin o posibilă explicaţie lipsei de coerenţă a echipei guvernamentale. Aceeaşi explicaţie o găseşte şi titulaturii complicate a portofoliului pe care l-a deţinut în Cabinetul Roman. "Psihologia premiantului clasei, scrie Adrian Severin în volumul memorialistic menţionat, a stat la originea denumirii bizantine a uneia dintre funcţiile cele mai importante din guvernul Roman şi din întreaga perioadă a tranziţiei postcomuniste din România. De-a lungul timpului, mulţi s-au întrebat cum s-a ajuns la formula atât de complicată «ministru asistent al primului-ministru pentru reformă şi relaţiile cu Parlamentul». Iată explicaţia!

Atunci când s-a discutat structura noului Executiv s-a căzut foarte uşor de acord că principala sa misiune va trebui să fie abolirea completă a fostului sistem totalitar de tip comunist şi înlocuirea lui cu sistemul democraţiei economice şi politice, dizolvarea societăţii închise şi controlate, specifice regimului precedent şi construirea unei societăţi noi, deschisă şi liberă. Reforma trebuia să fie, deci, semnul distinctiv al noii guvernări. De asemenea, relaţia cu puterea legislativă, în contextul reintroducerii separaţiei puterilor în stat şi al edificării statului de drept ar fi urmat să fie, la rândul său, o altă preocupare de căpetenie care necesita crearea unei funcţii pe măsură. Se impunea, deci, să existe un ministru al reformei şi unul pentru relaţiile cu Parlamentul, care să nu aibă alte îndatoriri.

Dacă din punctul de vedere al concepţiei totul era clar, în plan practic, însă, aproape fiecare potenţial ministru cu care se negocia formarea viitorului guvern se simţea stânjenit la gândul că altuia i-ar fi revenit onoarea de a conduce nemijlocit bătălia pentru reformă ori de a gestiona raporturile cu Executivul. Pe de altă parte, era evident că atât conceperea şi aplicarea reformei, cât şi susţinerea politicii Executivului în faţa corpurilor legiuitoare implicau o activitate continuă şi mult prea laborioasă spre a le lăsa exclusiv în sarcina primului-ministru, la rândul său atras esenţial de derularea proceselor esenţiale ale istoricei tranziţii.

De aceea, în final s-a ajuns la soluţia înduioşător de copilăroasă ca să avem un ministru al reformei, dar care să nu se numească aşa, ci să sugereze prin titlul purtat că este numai un asistent al primului-ministru, căruia i-ar fi revenit de drept şi rolul - desigur, în principiu, greu de contestat de vreun membru al Executivului - de «prim-reformator». În mod similar s-a procedat şi referitor la problema relaţiilor cu Parlamentul."

Memorialistul evocă o întâmplare banală, dar sugestivă pentru atmosfera de competiţie care domnea în guvern. "Într-o luni dimineaţă, scrie Severin, atunci când, potrivit obiceiului, mai mulţi miniştri se adunau în biroul premierului Roman spre a stabili priorităţile săptămânii, ministrul de stat Anton Vătăşescu, adresându-i-se unuia dintre cei prezenţi, pe un vădit ton de glumă, i-a zis: «Ştiţi ce spune multă lume? Că ministrul cutare (acesta era şi el de faţă) ar urma să vă ia locul întrucât este mai vioi în ceea ce are de făcut. El este însă prea deştept ca să vrea locul dvs., tocmai acum când aveţi o misiune cu atâtea riscuri».

Spre stupefacţia generală, cel căruia îi adresase domnul Vătăşescu «ştirea» şi comentariul aferent, luând lucrurile surprinzător de serios - în ciuda faptului că, de regulă, nu îi lipsea simţul umorului -, a replicat: «Aşa este, numai că eu sunt mai deştept decât el şi ştiu să mă apăr!». La multe luni de la consumarea acestei întâmplări, Anton Vătăşescu şi Ioan Aurel Stoica, fiecare separat, aveau să-mi mărturisească împrejurarea că încă nu putuseră scăpa de sentimentul penibil indus de reacţia iritată la o nevinovată observaţie glumeaţă: «Ai văzut, Toni a glumit şi el a luat-o în serios. Asta nu este în regulă. Dacă ne vom suspecta aşa între noi, nu vom ajunge departe!» - a reflectat regretatul ministru de stat Aurel Stoica, cu bunul-simţ şi delicateţea care îl caracterizau."

Severin Adrian, jurist însărcinat cu reforma
La solicitarea redactorilor volumului "Personalităţi ale vieţii politice. Decembrie 1989-decembrie 1994", apărut sub egida Agenţiei Naţionale de Presă Rompres în 1994, Adrian Severin a oferit următoarele date, considerate importante pentru biografia sa: Membru al CPUN (9 februarie-11 mai 1990); ministru de stat (28 iunie 1990-16 octombrie 1991); deputat de Vrancea (16 octombrie 1992).

Născut la 28 martie 1954, în Bucureşti, în familia unui inginer agronom, creştin ortodox.
Licenţiat al Facultăţii de Drept al Universităţii Bucureşti (1978). Doctor în Drept al Universităţii din Bucureşti (1986). Cursuri postuniversitare de management, marketing, relaţii economice internaţionale, drepturi de proprietate industrială, organizate de Universitatea din Bucureşti, ASE Bucureşti, Universitatea din Timişoara, Business University School of London.

Juristconsult al Institutului Român de Consulting din Bucureşti (1979-1986); lector universitar la Academia de Studii Social-Politice (Ştefan Gheorghiu - n.n.), catedra de Relaţii Economice Internaţionale
(1986-1989); conferenţiar universitar la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative (din 1990).
Secretar al Secţiei de Drept a ADIRI (1986-1990); arbitru şi membru al Colegiului Curţii de Arbitraj Comercial Internaţionale de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României (din 1986); arbitru al "American Arbitration Association" (din 1992); membru al biroului executiv al World Assambly for Small and Medium Entreprise
(din 1992).

Autor a 50 de cărţi şi articole, printre care: "Cadrul juridic intern şi extern al relaţiilor economice internaţionale ale României" (curs universitar, 1989 - Bucureşti); "Subiectele colective de drept în România" (monografie, Bucureşti, 1985); "Contractul de vânzare-cumpărare încheiat între părţi din ţările membre CAER" (monografie, Bucureşti, 1990); "Procedura arbitrală comercială în ţările din Europa Centrală şi de Est" (monografie, 1990).

Distins cu Premiul de Onoare al Adunării Mondiale pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii (Seul, 1992); cu "Euromarket Award" (Premiul de onoare al Institutului Internaţional pentru Studiul Pieţei Europene - Bruxelles, 1992), Premiul "Omul Secolului XX" Institutul Biografic din Cambridge - 1993.

Membru al CPUN (9 februarie-11 mai 1990); secretar de stat pentru privatizare în Ministerul Economiei Naţionale (martie-iunie 1990), ministru de stat, asistent al primului-ministru pentru reformă şi relaţia cu Parlamentul (28 iunie 1990-16 octombrie 1991); preşedintele Agenţiei Naţionale pentru Privatizare şi Dezvoltare a Întreprinderilor Mici şi Mijlocii (octombrie 1991-octombrie 1992).

Membru al FSN, devenit în iunie 1993 PD/FSN, vicepreşedinte al acestui partid.

Deputat de Bucureşti, ales pe lista FSN, la 20 mai 1990 (până la 28 iunie 1990, când, devenit ministru, demisionează din Parlament). Deputat de Vrancea, ales la 28 septembrie 1992, pe lista PD/FSN. Căsătorit. Soţia - biolog, lector universitar. Locuieşte în Bucureşti.