Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
In plin Belle Époque, Misu Vacaresco publica in L’Indépendance Roumaine o rubrica pe care o semneaza: Claymoor. Indiscret, histrion si, mai ales, imprevizibil, cel mai important cronicar al Romaniei mondene de sfarsit de secol romantic a fost un personaj care se identifica astfel cu lumea salonarda pe care o descrie.
14 decembrie 1882
Italienii au repurtat o noua victorie, vineri, cu "Favorita". Aceasta opera a fost reprezentata de Donizetti la Academia regala de muzica din Paris. Subiectul este dintre cele mai emotionante. Fernand, novice la manastirea Sf. James din Compostella se simte tulburat la vederea unei femei pe care el o intalneste la iesirea din biserica. Imaginatia sa exalta si in ciuda avertismentelor superiorului sau, el renunta la viata monastica. Cea de care este indragostit nu este alta decat Eléonore de Guzman, favorita regelui Alphonso al IX-lea de Castilia; dar Fernand il ignora si pentru a merita mana iubitei sale ia sabia sa-si infrunte dusmanul. Este un nou Cid.
Ca recompensa pentru ca a salvat coroana Castiliei, el cere si obtine casatoria cu aleasa inimii sale. Alphonso descopera tradarea amantei sale si grabeste momentul acestei uniuni funeste. La randul lui, Fernand afla din gura seniorilor curtii dezonoarea de care tocmai s-a acoperit. Eléonore ii scrisese tot adevarul, dar mesajul a fost interceptat. Revoltat de rolul pe care regele l-a facut sa-l joace, Fernand isi rupe sabia si o arunca la picioarele lui Alphonso. Rupandu-si decoratiile de pe piept si renuntand la titlurile sale, el revine la vechea manastire pentru a-si plange iluziile. Eléonore devastata de durere – pentru ca ea il iubeste, a parasit curtea; se taraste pe drumuri si, rupta de oboseala, muribunda, ajunge in fata unei manastiri.
Se oficiaza, este mesa de seara, ea vrea sa se roage, dar, deodata, aude vocea iubitului ei care isi face juramintele de calugarie. Innebunita de durere, vrea sa fuga, dar fortele o parasesc si cade pe treptele manastirii. Fernand, care a vrut, dar in zadar sa-si smulga din inima imaginea celei pe care-o iubeste, iese din biserica cu pieptul ars de suferinta. El vede o forma alba pe treptele pietei din fata bisericii. Crede ca e un biet pelerin obosit; coboara pentru a-l ridica, dar, Doamne Dumnezeule mare! Este chiar Eléonore care cade muribunda de pe picioare. Fernand uita totul, o iarta si vrea sa fuga, dar este prea tarziu, "Favorita", purificata prin iertarea sa, moare in bratele sale.
Muzica lui Donizetti este constant la inaltimea acestor situatii dramatice, pasionale si emotionante. Suflul de onoare care circula in poem anima de asemenea partitura. La Paris, doamna Stolz a creat rolul Eléonorei si acest rol a ramas unul dintre cele mai frumoase. El a fost reluat cu succes de doamna Borghimanu si nu in ultimul rand de domnisoara Rosine Bloch, una dintre femeile frumoase ale Parisului. La noi, domnisoara Preziosi, dupa Amnéris in care a avut un mare succes si boemiana din "Truverul", a vrut sa urce pe un piedestal inalt. A stiut sa se mentina acolo fara a avea vertijiul si gratia frumoasei sale voci si a jocului sau dramatic.
Pana azi aceasta opera fusese neglijata la noi. Ieri-seara i s-a facut onoarea si i s-a dat astfel zis cadrul de aur potrivit. In primul act, sub vestmantul de novice al lui Fernand, domnul Petrovici a cantat superb cavatina "Un inger, o femeie necunoscuta". A stiut sa-si foloseasca vocea sa suava si emotionanta cum facea Roger, ultimul Fernand dupa domnul Scudo. Duprez inaugurase rolul. Actul al doilea se deschide printr-un cor foarte gratios care precede un duo plin de pasiune. Acest dou contine o frumoasa fraza cu 3 timpi larghetto – "Ah, ce spune ea" – in care domnul Petrovici si domnisoara Preziosi s-au despartit; mari aplauze in toata sala.
Candva regele Alphonso era Faure. El era superb. La noi el este domnul Petrovici; fara a exagera, se poate spune ca este magic. Este in gradinile din Alcazar. Aria pe care o canta este impregnata de o langoare voluptuoasa de o lancezeala orientata pe care artistul a stiut sa o nuanteze. Dar ce stralucire a vocii atunci cand el intoneaza faimoasa romanta devenita atat de populara "Eléonore, dragostea mea curajoasa". Cel de-al treilea act este unul de mare efect. Domnul Pogliani a cantat cu mult patos "Nu fi ingrata pentru atata dragoste". Cred ca ar fi trebuit sa puna un pic de ironie, cum o facea Faure; exista in cuvintele acestea o nuanta, dar vocea lui este superba. Cheia piesei este aici, si aceasta a fost o veritabila cheie de aur pentru domnul Petrovici. In marea scena a ofensei, el s-a dovedit a fi nu doar ca un mare cantaret, ci si un mare tragedian.
"Favorita" trebuie sa cante in acest act cea mai frumoasa arie a partiturii si cea mai dificila prin suavitatea sa. Este ruga de pian a tuturor cantaretilor. Aici o ascultam pe domnisoara Preziosi. Ea a cantat cavatina "Fernand al meu" cu o mare maiestrie si vocea sa frumoasa inalta si plina nu a avut nevoie de transpozitie; mare succes de cantec, aplauze si rechemari. Eu adaug ca rochia tesuta cu aur a favoritei este demna de o regina si in spiritul traditiilor repertoriului. Pentru indragostitii pasionati, al patrulea act este cel mai frumos dintre toate. Caracterul personajelor este profund simtit si muzica pleaca din inima. Cel care a contribuit la succesul "Favoritei" este domnul Pinto, basul care juca pe superiorul manastirii. El a stiut, sub haina monahala, sa dea un mare stil personajului. La Roma si la Milano, ziarele l-au felicitat pentru acest rol atat de nobil indeplinit. Vocea sa frumoasa, ampla si profunda va emotioneaza si atunci cand Fernand revine la el, cuvintele de consolare cad grav. Artist de mare valoare, domnul Pinto da fiecaruia dintre roluri o noblete si un mare caracter cum il facea Lablache in vechea scoala. Romanta "inger atat de pur" a fost frumos cantata de domnul Petrovici si duo-ul final "Vino in alta patrie", atat de dificila, a fost ridicat de domnul Preziosi si de tenor intr-o maniera stralucitoare.
Cortina a cazut in mijlocul aplauzelor din toata sala. Pana la sfarsit, lucru rar, nimeni nu s-a miscat din locul sau. Sala este foarte frumoasa, nu este ca sambetele, dar este intotdeauna un mare si dragut buchet de femei. La dreapta in avanscena, doamna printesa George Bibescu, toata in negru, sub o ploaie de jais si sub un foc incrucisat de magnifice briliante, domneste in mijlocul celor doua fiice, domnisoarele de Listenay, cea mare – bruna, in trandafiriu, cea mica – blonda ca Phébé, in alb. Mai departe – doamna Aman, in negru; doamna Ionescu, fiica sa, in albastru de Damasc, semicoroana de trandafiri in par; doamna Trandafir, foarte gratioasa in gri; doamna Poenaru.
Aproape de usa, intr-o loja de parter care pare un rond de flori, domnisoarele de Laptew, incantatoare ca intotdeauna in casmir alb, cupa carmelita, buchete de rezeda si muguri pusi pe umar ca artileristii; doamna Singuroff, in toaleta de satin negru, corsaj decoltat cuirasa punand in valoare bustul sau sculptural, pe umarul stang un mare nod de satin rosu retinut de o ghirlanda de crizanteme albe, parul inaltat "à la Psyché", stele in briliante; in aceeasi loja, sora sa, doamna Mavrocordat, foarte bine in toaleta sa de fai liliachiu, persan, brodat cu jais, ambra si aur vechi, corsaj incretit in stil bizantin, ciorchine de flori pe umar.
Savoarea esecului
Mitologiile secolului al XXI-lea se nasc zilele acestea, undeva in spatele scenelor de lupta cotidiana; si, ca orisice mitologie, cea a eroului exemplar este verificata in realitati multiple. Una dintre ele poate fi localizata in lumea dramatica, cea a actorilor. Inca un paradox pe care nu reusesc sa-l deslusesc dincolo de lecturile de teorie a interpretarii: Cum este posibil ca una dintre artele atat de efemere, nerepetitive sa creeze idoli?
Succesul de public, aprecierile elogioase ale criticilor ii ajuta pe marii artisti sa-si deseneze propria statuie. Si totusi cate dintre reprezentatiile, scene aceleiasi piese nu sunt recunoscute de insisi actorii de teatru drept "mici caderi". Fara ele insa intregul este imposibil, statuii ii lipseste bratul. (Lucian Pricop)
● Traducere din limba franceza de Lucian Pricop
● Continuare in numarul viitor
