Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
FINAL FERICIT ● Simona Niculae s-a întors acasă
Dispărută, adăpostită de milă, mutată de colo-colo, nevoită să ia viaţa în piept de la 7 ani. Asta e, pe scurt, povestea Simonei.O poveste cu final fericit. Sau... un nou început.
Dispărută, adăpostită de milă, mutată de colo-colo, nevoită să ia viaţa în piept de la 7 ani. Asta e, pe scurt, povestea Simonei.O poveste cu final fericit. Sau... un nou început.
FINAL FERICIT ● Simona Niculae s-a întors acasă
Dispărută, adăpostită de milă, mutată de colo-colo, nevoită să ia viaţa în piept de la 7 ani. Asta e, pe scurt, povestea Simonei.O poveste cu final fericit. Sau... un nou început.
Simona Niculae era printre copiii dispăruţi din Sectorul 2 al Capitalei în 1992, fără să fie mediatizată, pentru că părinţii nu aveau nici o fotografie. În 2007, după 15 ani, o tânără care născuse într-un spital din Bucureşti povestea medicilor că nu are acte, pentru că s-a pierdut pe străzi la vârsta de 7 ani. Ştia doar că o cheamă Simona Niculae.
POVESTEA. În 1991, părinţii Simonei au divorţat. Tatăl le-a luat la el pe cele două fete, una de 7 şi cealaltă de 9 ani. Cea mică n-a rezistat însă departe de mama ei. După rugăminţi şi plânsete, părinţii şi-au împărţit copiii – Simona la mamă, iar sora ei la tată. În ianuarie 1992, fetiţa se juca în faţa casei bunicii, unde locuia cu mama ei. "Nişte copii mai mari m-au luat cu ei să mergem în parcul de la Perla. M-am dus, dar când a început să se întunece, ei au plecat acasă şi m-au lăsat acolo. Au fugit de mine...", îşi aminteşte tristă Simona. Patru nopţi a dormit în parc. "Mă mai luau paznicii de la spital (n.r. – Spitalul de Urgenţă Floreasca) la ei înăuntru, să mă mai încălzesc. Îmi spuneau să nu plec de acolo, că cine m-a lăsat în parc o să se întoarcă să mă caute...", povesteşte fata. În a cincea zi, în parc a apărut un bărbat cu câţiva copii după el. Simona s-a jucat cu cei mici şi le-a spus că s-a rătăcit şi nu ştie unde-i sunt părinţii. "El (n.r. – tatăl copiilor) mi-a spus atunci să merg cu ei, că aşa, singură în parc, poate să pună oricine mâna pe mine. M-am speriat şi mai mult decât eram şi m-am dus", zice Simona.
PE STRÅZI. Aşa a ajuns în familia lui Emil Velchereanu, în Ferentari. Patru ani a stat cu alţi 11 copii şi doi adulţi într-o garsonieră ocupată abuziv. Prin 1996 au fost evacuaţi. "Am stat atunci cu toţii vreo cinci luni în faţa Guvernului. Pe stradă, că n-aveam unde să ne ducem. Era iarnă şi un frig...", povesteşte Simona. Nu vrea să spună dacă a fost trimisă la cerşit. Povesteşte că familia Velchereanu a avut grijă de ea cum a putut. "Până la urmă ne-au mutat înapoi în Ferentari, la barăci. Acolo am stat până acum...". "Am stat", e un fel de a spune... Pentru că marea parte a timpului şi-o petrecea pe stradă. În 2002, o patrulă de poliţie a găsit-o şi a internat-o în Centrul pentru minori "Cireşarii". "Le-am spus povestea mea... Acolo, la "Cireşarii", venea poliţia, îmi făcea poze... Da’ mi-au zis că nu sunt prea multe şanse să-mi mai găsească părinţii. Am stat în centru până în 2004, când am fugit şi m-am întors în Ferentari", îşi aminteşte.
COPIII COPILULUI DISPÅRUT. Simona n-a fost nici măcar o zi la şcoală. Nu are buletin, nu ştie să scrie sau să citească. Are doi copii, cu doi bărbaţi diferiţi – un băieţel de doi ani şi jumătate şi o fetiţă de 11 luni. "Fata e la taică-su. Băiatul e la un cămin (n.r. – centru de plasament). Îi vizitez pe amândoi, le mai duc câte ceva... I-am lăsat de lângă mine că... cu ce era să îi cresc? Şi unde?", se întreabă retoric Simona. Când a născut-o pe cea mică, medicii i-au cerut actele, de teamă să nu fugă din spital. "Atunci le-am spus povestea mea. O poveste care a început trăsnit şi s-a terminat trăsnit", râde tânăra. "Şi ei au anunţat poliţia, la urmăriţi (n.r. – Compartimentul Urmăriri), şi au venit şi le-am spus şi lor...". În urmă cu patru luni, în piaţa Iancului, o patrulă de ordine publică o ridica din nou pe Simona de pe stradă. "M-au dus la secţie, m-au întrebat cum mă cheamă, le-am zis din nou toată povestea... Şi dup-aia mi-au zis – tu ştii că eşti dată în urmărire? M-am speriat. Nu ştiam ce am făcut. Dar mi-au zis că sunt dată în urmărire de părinţii mei. Nu mi-a venit să cred... Apoi m-au dus într-o cameră şi un domn poliţist mi-a pus pe un birou nişte fotografii. Mi-a dat o ţigară şi m-a întrebat dacă recunosc oamenii din poze. Erau mama, tata şi soră-mea. Mie mi se părea cunoscută doar soră-mea, dar nu ştiam de unde să o iau... După aia mi-au spus cine sunt şi l-au căutat pe tata. Acum două luni, când m-am trezit cu tata în Ferentari, la baracă, ăia (n.r. – familia "adoptivă") nici n-au vrut să-l lase să intre. Şi atunci el mi-a zis – «tată, faci cum vrei. Dacă vrei să rămâi aici, n-ai decât... Dar nu se poate să stai într-o baracă, noi avem casă». Şi am venit acasă", încheie Simona şi un zâmbet îi luminează faţa.
ÎN SÅNUL FAMILIEI. "Acasă" înseamnă acum pentru Simona o căsuţă joasă, din paiantă, aflată parcă la capătul lumii – pe limba de pământ dintre lacurile Tei şi Plumbuita, unde nimeni n-a văzut vreodată asfalt. Strada Brâna e plină de bălţi, noroi şi gunoaie şi, dacă nu eşti atent, nici nu îţi dai seama că în spatele gardului încropit din lemne şi tablă se află o casă. Aici, în două cămăruţe stau tatăl Simonei, sora ei şi soţul acesteia şi cei patru copii ai lor. Mama fetei a fugit în lume la patru zile după dispariţia ei, atunci când tatăl a aflat că Simona nu s-a mai întors acasă. Sub unul dintre paturi, un porumbel beteag şi o pisică tărcată îşi duc traiul alături de familia Niculae. Singurul care munceşte e tatăl – şantierist. E plin de var şi vopsea pe mâini şi pe hainele de lucru. Dar e fericit. Îşi ia nepoţelul cel mai mic în braţe şi îl ciufuleşte râzând. "Cât timp aţi căutat-o pe Simona?", întreb. "Eeei... Puţin, doamnă... Numai vreo 15 ani", zice el cu amărăciune. "Numai la rele mă gândeam. Ştiţi şi dumneavoastră cum era atunci, în ’92. Se furau copii, doamnă. Şi io am crezut că cineva mi-a furat fata şi i-a făcut ceva rău...", povesteşte bărbatul, uitându-se cu drag înspre Simona, care râde ca de o năstruşnicie.
PLANURI DE VIITOR. Acum Simona nici nu mai vrea să audă de familia care a cules-o de pe stradă. "Ai păţit ceva rău la ei?", întreb. "Nu...", îmi răspunde încet, fără să mă privească în ochi. "Dar aşa am decis", revine cu voce hotărâtă. "Nu mai am ce căuta acolo, nu mai vreau să ştiu de ei. Acum mi-am găsit familia. Asta e familia mea. Tata m-a căutat, dar ei n-au zis niciodată la poliţie că eram la ei. Adică, el (n.r. – Emil Velchereanu) zice că a dat o declaraţie că m-a găsit... Da’ poliţiştii n-au găsit nimic. Nici o declaraţie. Înseamnă că n-a dat...", zice ridicând din umeri a indiferenţă Simona.
Acum are alte priorităţi: "Vreau să-mi fac acte. Să-mi scot şi eu buletin, ca să pot să-mi iau copiii acasă. Acum am unde să-i cresc, nu mai trebuie să stea departe de mine. O să-i dau şi la şcoală...", spune zâmbind gânditoare.
Dispărută, adăpostită de milă, mutată de colo-colo, nevoită să ia viaţa în piept de la 7 ani. Asta e, pe scurt, povestea Simonei.O poveste cu final fericit. Sau... un nou început.
Simona Niculae era printre copiii dispăruţi din Sectorul 2 al Capitalei în 1992, fără să fie mediatizată, pentru că părinţii nu aveau nici o fotografie. În 2007, după 15 ani, o tânără care născuse într-un spital din Bucureşti povestea medicilor că nu are acte, pentru că s-a pierdut pe străzi la vârsta de 7 ani. Ştia doar că o cheamă Simona Niculae.
POVESTEA. În 1991, părinţii Simonei au divorţat. Tatăl le-a luat la el pe cele două fete, una de 7 şi cealaltă de 9 ani. Cea mică n-a rezistat însă departe de mama ei. După rugăminţi şi plânsete, părinţii şi-au împărţit copiii – Simona la mamă, iar sora ei la tată. În ianuarie 1992, fetiţa se juca în faţa casei bunicii, unde locuia cu mama ei. "Nişte copii mai mari m-au luat cu ei să mergem în parcul de la Perla. M-am dus, dar când a început să se întunece, ei au plecat acasă şi m-au lăsat acolo. Au fugit de mine...", îşi aminteşte tristă Simona. Patru nopţi a dormit în parc. "Mă mai luau paznicii de la spital (n.r. – Spitalul de Urgenţă Floreasca) la ei înăuntru, să mă mai încălzesc. Îmi spuneau să nu plec de acolo, că cine m-a lăsat în parc o să se întoarcă să mă caute...", povesteşte fata. În a cincea zi, în parc a apărut un bărbat cu câţiva copii după el. Simona s-a jucat cu cei mici şi le-a spus că s-a rătăcit şi nu ştie unde-i sunt părinţii. "El (n.r. – tatăl copiilor) mi-a spus atunci să merg cu ei, că aşa, singură în parc, poate să pună oricine mâna pe mine. M-am speriat şi mai mult decât eram şi m-am dus", zice Simona.
PE STRÅZI. Aşa a ajuns în familia lui Emil Velchereanu, în Ferentari. Patru ani a stat cu alţi 11 copii şi doi adulţi într-o garsonieră ocupată abuziv. Prin 1996 au fost evacuaţi. "Am stat atunci cu toţii vreo cinci luni în faţa Guvernului. Pe stradă, că n-aveam unde să ne ducem. Era iarnă şi un frig...", povesteşte Simona. Nu vrea să spună dacă a fost trimisă la cerşit. Povesteşte că familia Velchereanu a avut grijă de ea cum a putut. "Până la urmă ne-au mutat înapoi în Ferentari, la barăci. Acolo am stat până acum...". "Am stat", e un fel de a spune... Pentru că marea parte a timpului şi-o petrecea pe stradă. În 2002, o patrulă de poliţie a găsit-o şi a internat-o în Centrul pentru minori "Cireşarii". "Le-am spus povestea mea... Acolo, la "Cireşarii", venea poliţia, îmi făcea poze... Da’ mi-au zis că nu sunt prea multe şanse să-mi mai găsească părinţii. Am stat în centru până în 2004, când am fugit şi m-am întors în Ferentari", îşi aminteşte.
COPIII COPILULUI DISPÅRUT. Simona n-a fost nici măcar o zi la şcoală. Nu are buletin, nu ştie să scrie sau să citească. Are doi copii, cu doi bărbaţi diferiţi – un băieţel de doi ani şi jumătate şi o fetiţă de 11 luni. "Fata e la taică-su. Băiatul e la un cămin (n.r. – centru de plasament). Îi vizitez pe amândoi, le mai duc câte ceva... I-am lăsat de lângă mine că... cu ce era să îi cresc? Şi unde?", se întreabă retoric Simona. Când a născut-o pe cea mică, medicii i-au cerut actele, de teamă să nu fugă din spital. "Atunci le-am spus povestea mea. O poveste care a început trăsnit şi s-a terminat trăsnit", râde tânăra. "Şi ei au anunţat poliţia, la urmăriţi (n.r. – Compartimentul Urmăriri), şi au venit şi le-am spus şi lor...". În urmă cu patru luni, în piaţa Iancului, o patrulă de ordine publică o ridica din nou pe Simona de pe stradă. "M-au dus la secţie, m-au întrebat cum mă cheamă, le-am zis din nou toată povestea... Şi dup-aia mi-au zis – tu ştii că eşti dată în urmărire? M-am speriat. Nu ştiam ce am făcut. Dar mi-au zis că sunt dată în urmărire de părinţii mei. Nu mi-a venit să cred... Apoi m-au dus într-o cameră şi un domn poliţist mi-a pus pe un birou nişte fotografii. Mi-a dat o ţigară şi m-a întrebat dacă recunosc oamenii din poze. Erau mama, tata şi soră-mea. Mie mi se părea cunoscută doar soră-mea, dar nu ştiam de unde să o iau... După aia mi-au spus cine sunt şi l-au căutat pe tata. Acum două luni, când m-am trezit cu tata în Ferentari, la baracă, ăia (n.r. – familia "adoptivă") nici n-au vrut să-l lase să intre. Şi atunci el mi-a zis – «tată, faci cum vrei. Dacă vrei să rămâi aici, n-ai decât... Dar nu se poate să stai într-o baracă, noi avem casă». Şi am venit acasă", încheie Simona şi un zâmbet îi luminează faţa.
ÎN SÅNUL FAMILIEI. "Acasă" înseamnă acum pentru Simona o căsuţă joasă, din paiantă, aflată parcă la capătul lumii – pe limba de pământ dintre lacurile Tei şi Plumbuita, unde nimeni n-a văzut vreodată asfalt. Strada Brâna e plină de bălţi, noroi şi gunoaie şi, dacă nu eşti atent, nici nu îţi dai seama că în spatele gardului încropit din lemne şi tablă se află o casă. Aici, în două cămăruţe stau tatăl Simonei, sora ei şi soţul acesteia şi cei patru copii ai lor. Mama fetei a fugit în lume la patru zile după dispariţia ei, atunci când tatăl a aflat că Simona nu s-a mai întors acasă. Sub unul dintre paturi, un porumbel beteag şi o pisică tărcată îşi duc traiul alături de familia Niculae. Singurul care munceşte e tatăl – şantierist. E plin de var şi vopsea pe mâini şi pe hainele de lucru. Dar e fericit. Îşi ia nepoţelul cel mai mic în braţe şi îl ciufuleşte râzând. "Cât timp aţi căutat-o pe Simona?", întreb. "Eeei... Puţin, doamnă... Numai vreo 15 ani", zice el cu amărăciune. "Numai la rele mă gândeam. Ştiţi şi dumneavoastră cum era atunci, în ’92. Se furau copii, doamnă. Şi io am crezut că cineva mi-a furat fata şi i-a făcut ceva rău...", povesteşte bărbatul, uitându-se cu drag înspre Simona, care râde ca de o năstruşnicie.
PLANURI DE VIITOR. Acum Simona nici nu mai vrea să audă de familia care a cules-o de pe stradă. "Ai păţit ceva rău la ei?", întreb. "Nu...", îmi răspunde încet, fără să mă privească în ochi. "Dar aşa am decis", revine cu voce hotărâtă. "Nu mai am ce căuta acolo, nu mai vreau să ştiu de ei. Acum mi-am găsit familia. Asta e familia mea. Tata m-a căutat, dar ei n-au zis niciodată la poliţie că eram la ei. Adică, el (n.r. – Emil Velchereanu) zice că a dat o declaraţie că m-a găsit... Da’ poliţiştii n-au găsit nimic. Nici o declaraţie. Înseamnă că n-a dat...", zice ridicând din umeri a indiferenţă Simona.
Acum are alte priorităţi: "Vreau să-mi fac acte. Să-mi scot şi eu buletin, ca să pot să-mi iau copiii acasă. Acum am unde să-i cresc, nu mai trebuie să stea departe de mine. O să-i dau şi la şcoală...", spune zâmbind gânditoare.
Copii adăpostiţi
Sorin Alin Salvan, jud. Bistriţa-Năsăud. Dispărut în 2003 – găsit în 2006. Auraş Cristian Toboşaru, jud. Buzău. Dispărut în 2003 – găsit în 2006. Vinetu Ioan Domite, jud. Dolj. Dispărut în 2003 – găsit în 2007. Ioan Creţu, jud. Roman. Dispărut în 1995 – găsit în 2005. Dănuţ Chifor, jud. Iaşi Dispărut în 2005 – găsit în 2006. Toţi aceşti copii au fost adăpostiţi de milă şi puşi la muncă de persoanele care i-au găsit rătăcind pe străzi. Nici unul dintre găsitori nu a anunţat însă poliţia că are sub acoperiş un copil necunoscut. Dacă găseşti un portmoneu pe stradă, nu doar bunul-simţ, ci şi legea te obligă să mergi cu el la cea mai apropiată unitate de poliţie. Articolul 216 din Codul Penal pedepseşte "fapta de a nu preda în termen de 10 zile un bun găsit autorităţilor sau celui care l-a pierdut sau de a dispune de acel bun ca de al său" cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă. Copilul? E un suflet pentru care nu răspunde nimeni. Nici cel care-l pierde,nici găsitorul, nici cel care-l caută. Nu în România...
