x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Special Generalul Ion Ioniţă şi complotul anti-Ceauşescu

Generalul Ion Ioniţă şi complotul anti-Ceauşescu

de Cecilia Ioniţă    |    28 Dec 2010   •   20:04
Generalul Ion Ioniţă şi complotul anti-Ceauşescu

144038-p3070017.jpg„Istorii noi şi vechi” şi-a intitulat me­mo­riile văduva generalului Ion Io­ni­­ţă. Doctor în istorie, doamna Ceci­lia Ioniţă (născută Wolfsohn) a fost în tinereţe una dintre puţinele femei ilegaliste din Iaşi. Arestată în toamna lui 1940, a petrecut războiul în în­chi­soare. S-a căsătorit cu Ion Ioniţă în 1947, pe când lucrau amândoi ca ac­tivişti ai Judeţenei UTC Ilfov. Gene­ra­lul Ioniţă (1924-1987) şi-a început ca­riera militară în 1948, fiind încadrat cu grad de locotenent şi funcţie de in­structor pentru tineret la Direcţia Su­perioară Politică a Armatei (DSPA). Specializat în URSS, a fost continuu avansat la modul excep­ţi­o­nal în grade militare şi funcţii de co­mandă până la rangul de ministru al Armatei (1966-1976). A fost pensio­nat la 58 de ani din funcţia de viceprim-mi­nistru al Guvernului (1976-1982).

Imediat după demiterea lui Ion Ioniţă din vârful armatei s-a răspândit zvonul că faptul s-a datorat iniţierii unui complot contra lui Ceauşescu de care acesta din urmă aflase. În casa fa­miliei Ioniţă s-a format într-adevăr nucleul primei puteri postceauşiste, mărturiseşte în amintirile sale văduva generalului. Reproducem câteva fragmente pe această temă din memoriile Ceciliei Ioniţă, volum ce-şi aş­teap­tă editorul. (L.B.)    

„Era pe la mijlocul primăverii lui 1984... Venise acasă de la plimbările sale mai palid şi mai tăcut ca de obicei... Fotoliul în care dintotdeauna îşi începea de-ndată lecturile ră­mă­se­se deoparte, nebăgat în seamă; mă­su­ra cu un pas aproape grăbit holul nostru drag – şi cameră de zi, şi ca­me­ră de primire! Aştepta să-i aduc ceaş­ca de cafea – bietul «nechezol» cu ca­re ne obişnuisem, fără să ne fi obiş­nu­it vreodată... La un moment dat se opri din mers, deschise la maximum apa­ra­­tul de radio şi spuse dintr-o ră­su­fla­re: «Să ştii că am intrat într-o miş­care îm­­potriva lui Ceauşescu!». Cum eu nu-mi găseam numaidecât cu­vintele, ada­ugă ferm: «Să nu mă tragi îna­poi!» «Asta în nici un caz. Mă gân­deam doar cât e de primejdios!», am iz­butit eu să spun. «O ştiu foarte bine! O ştiu!» Şi îşi continuă plimbarea, lovind, fără oprire, cu latul palmei în căuşul celeilalte mâini şi rostind aproa­pe cu disperare: «Nu se poate, nu se poate! Trebuie să fii nebun să cumperi ţiţei scump din afară şi să exporţi produsele fabrica­te în combinatul de la Brazi – o ade­vă­rată bijuterie! –, să exporţi la pre­ţuri de nimic, la preţ de dum­ping...! Fără să ceri sfatul nimănui...! Cu sistemul ăsta, falimentul e gata!». Şi din nou: «Nu se poate! Nu se poate!» (ţineam minte, cu vreo doi-trei ani în urmă, la capătul unei mese festive, Mi­hai Gere venise lângă noi şi, printre altele, ţinuse să-şi verse puţin nă­du­ful – rostise atunci: «Mai înainte, ne întreba şi pe noi de câte unele... Acum nu ne mai întreabă nimic! Asta e!»). Mi-e cu neputinţă să evoc impresia adâncă pricinuită de vestea ce-mi încredinţase soţul meu. Iată, am reţinut intonaţii, gesturi, fraze întregi...! Dar ghemotocul de simţă­mi­nte ce pusese atunci stăpânire pe cugetul, pe sufletul meu mi-e cu ne­pu­tinţă să-l redau. În timp, am înţeles: Io­nică îmi era şi cel mai bun, cel mai apro­piat prieten. El a considerat că este dator să-mi împărtăşească covâr­şi­toarea hotărâre pe care o luase – căci orice impas ar fi survenit (totul era de aci înainte sub semnul imprevi­zi­bilului!...) s-ar fi răsfrânt – ca soţie – asupra persoanei mele..., chiar dacă pe temerarul drum ales aportul şi meritul meu erau absente! Lucru fi­resc, şi asta aveam s-o înţeleg în timp – era vorba de o mişcare militară!

Ce aş mai putea adăuga? Deocamdată, nimic! Să lăsăm lucrurile să curgă...!

Din acel moment au survenit elemente noi în trenul nostru de viaţă. Au apărut figuri noi... De mai multe ori a venit comandorul Radu Nicolae, din marină (nu-l cunoscusem până atunci). Luau loc pe cele două fotolii ce mărgineau măsuţa situată – şi ea – în faţa televizorului. Părăseam încă­pe­rea, făceam cafelele, reveneam în ca­mera de zi. Soţul meu şi vizitatorul scriau, fiecare în parte, câte ceva. Ieşeam. Odată ne-a vizitat domnul Virgil Măgureanu, persoană ne­cu­nos­cută nouă până în acel moment. Eu repetam traseul ştiut. La plecarea lui, Ionică mi-a spus că oaspetele ve­ni­se să-i propună elaborarea împreu­nă a unei cărţi – bineînţeles, pe o temă po­litică! Nu ştiu de ce, în acel mo­ment nu m-am putut abţine şi am spus (să mă ierte domnul Măgurea­nu, n-am avut intenţii rele!) am spus, deci: «Cine ştie cine dracu’ l-a tri­mis şi pe ăsta!». Vizitatorul adusese şi o carte, opera domniei sale, intitulată «Problema puterii», pe care o onora­se cu o dedicaţie adresată soţului meu. Am aşezat cartea într-un du­lă­pior în care păstrez şi astăzi volumele purtând dedicaţii către Ion Ioniţă. Am căutat-o după Revoluţie, dar mi-a fost imposibil s-o mai găsesc... 

Într-o zi a sunat comandorul Ra­du Nicolae. Portiţa de la stradă era în­cu­iată: vecinii noştri aveau un câine cu care nu se putea glumi... Am zărit pe fereastră cine este vizitatorul;

l-am anunţat pe Ionică. M-a întâm­pi­nat mirat:

 «Nu trebuia să vină as­tăzi...!» «Şi atunci, eu ce fac?»

«Dă-i drumul!»

Generalul Nicolae Militaru era co­leg de muncă al soţului meu de mulţi ani; şi familiile noastre erau apropiate. În ce mă priveşte, cred că, pentru prima dată, i-am întâlnit la Cluj, într-o seară, la Operă, cam prin 1953 – era perioada în care soţul meu fusese detaşat temporar în Ardeal. La Bucureşti am fost împreună de multe ori: în vreo duminică, la iarbă verde, seara la un teatru, la cinema. Ne-am nimerit odată, în urma unei plimbări, la vizionarea unui film,

într-o mică sală situată la poalele dealului ce urcă spre Grădina Bota­nică. Am tras acolo un frig memorabil: când s-au aprins luminile, în primul moment, nimeni dintre noi n-a putut să articuleze un cuvânt; eu nu-mi puteam stăpâni maxilarele – tremurau absolut penibil. În schimb, păstrez o frumoasă amintire dintr-o superbă excursie în Munţii Fă­gă­ra­şului, până la Lacul Bâlea – însoţiţi de generalul Militaru şi de Amalia, fiica cea mare a familiei.

Începând din primăvara lui 1984, de când obişnuitul vieţii noastre zilnice a cunoscut – după cum am arătat – marcate schimbări, gene­ralul Mili­ta­ru ne vizita adesea, de unul singur, şi întârzia ore în şir în discuţii cu soţul meu. După ani de zile aveam să aflu că una dintre problemele importante pe care le dezbăteau era aceea a pro­cu­rării unei arme (sau muniţie?) ati­pi­ce – în sensul că urma să fie im­pro­prie uciderii sau rănirii unui po­ten­ţial ad­versar, ci menită doar sto­pă­rii şi des­curajării acestuia. Nu ştiu dacă şi în ce măsură a fost atins acest obiectiv! Sub alt aspect, a survenit, în două rânduri, ur­mă­toa­rea situaţie: după ple­carea generalului Militaru, soţul meu m-a chemat în camera în care stă­tuseră de vorbă şi îmi înmână un mic număr de pa­gini, scrise de mână, spu­nându-mi: «Te rog, arde-le!». Să tot fi fost şase-opt pagini, le luam, co­bo­ram cu ele la subsol; aveam o gă­lea­tă de gunoi din tablă, introduceam foile, le dădeam foc; când totul se ră­co­rea, acopeream petalele negre ale fostelor pagini cu câteva ziare vechi şi vărsam totul în cunoscutele tom­be­roa­ne existente în curte. De reţinut: n-am citit nici un singur cuvânt! Ştiam din mo­des­ta mea activitate ilega­lă că ceea ce nu este necesar să cunoşti nu trebuie să cunoşti! Am respectat întru totul acest comandament. Măsura era dic­ta­­tă de legea conspiraţiei!

Zilele treceau cu emoţii reţinute şi, pe undeva, în adânc, cu o adâncă sa­­tisfacţie – care răscumpăra sentimentul ineluctabil al îngrijorării.

Uneori, Ionică pleca la întâlniri nocturne – atunci, până îl vedeam înapoi – «ne­linişti cumplite!». Odată mi-a spus: «Să ştii că plec în direcţia Târ­go­viştei». Dar faptul că a indicat un loc anume a stârnit în mine un plus de îngrijorare... Într-o zi se pre­gă­tea să plece pe lumină. M-a rugat să-l în­so­ţesc până la magazin (era vorba de ma­gazinul alimentar, vecin cu Televi­zi­­unea, unde ne făceam obişnuit târ­gu­­ielile). «Ne luăm amândoi sacoşele, mi-a spus, în­ce­pem cumpărăturile, la un moment dat, eu plec, tu mai ză­bo­veşti puţin prin magazin, apoi pleci aca­să li­niş­tită!». Aşa am făcut, dar nu­mai linişte n-am avut până nu l-am văzut, în cele din urmă, acasă...!” (va urma)

×