Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cu excepţia doctorului Marinescu, un vechi prieten, premierul i-a cunoscut personal pe majoritatea miniştrilor cu puţin timp înainte de a-i numi.
Atât începutul, cât şi sfârşitul Guvernului "Roman II" au stat sub semnul "mineriadelor": ajuns la putere după venirea ortacilor la Bucureşti în iunie 1990, a fost demis în septembrie anul următor, la presiunea străzii înţesate de salopete.
Despre primul Cabinet instalat după alegeri, unii dintre membrii săi au păstrat în memorie amintiri amestecate, şi mai bune, şi mai puţin bune. Cu toţii apreciază valoarea profesională a miniştrilor. Unul dintre punctele slabe, în opinia majorităţii foştilor membri ai Cabinetului care au scris memorii, a fost lipsa spiritului de echipă. Explicând cum a format al doilea guvern al României postdecembriste, Petre Roman a spus că şi-a ales echipa după două criterii: probitatea profesională (persoane recunoscute ca specialişti) şi morală (să nu fi făcut parte din structuri de conducere pe vremea lui Ceauşescu). Adrian Năstase, ministru de Externe, este de părere că îşi datorează postul minerilor. Doru Viorel Ursu, titularul Internelor, mărturiseşte că în privinţa numirii sale are mai multe bănuieli decât certitudini.
"Am format acel guvern pe baza unor informaţii culese, recunosc, într-o manieră nesistematică şi probabil insuficient întemeiată, recunoştea premierul de atunci în volumul «Mărturii provocate. Convorbiri cu Elena Ştefoi». Totuşi, am adus în Guvern oameni care se bucurau de o mare apreciere în profesiunea lor, recunoscuţi pentru capacitatea de a munci şi de a-şi face meseria dincolo de avatarurile sistemului comunist. Acesta a fost criteriul după care m-am ghidat atunci când mi-am format echipa. În afară de Bogdan Marinescu, care îmi era prieten - şi despre care în mediile din sistemul de sănătate se spunea că a fost un medic excelent, atât ca medic, cât şi ca manager, fiindcă era directorul spitalului care acum se numeşte, pe bună dreptate, Panait Sârbu -, toţi ceilalţi erau oameni pe care nu-i cunoşteam direct, pe care nu-i frecventasem înainte de Revoluţie, cu care nu avusesem legături. Era deci un guvern de oameni care, cel puţin în opinia generală, erau bine văzuţi, oameni valoroşi: Ioan Aurel Stoica, Vătăşescu, Dijmărescu, mai apoi Babiuc, Ursu, care se remarcase ca un tânăr jurist şi judecător, Gheorghe Ştefan la Învăţământ, Andrei Pleşu la Cultură ş.a.m.d. Când guvernul nostru a fost aruncat peste bord în septembrie 1991, atunci am spus un lucru de care şi astăzi aş putea fi mândru: «Acesta este un guvern de oameni competenţi, care a fost format pe criterii de competenţă, şi este ultimul guvern de acest fel, de acum încolo vor fi numai guverne create pe criterii politice, pe criterii de apartenenţă la un interes politic»."
În volumul de memorii "Libertatea ca datorie", Petre Roman devoalează şi alte amănunte din culisele formării celui de-al doilea Cabinet al României postrevoluţionare. Criteriile de selecţie după care s-a ghidat: profesionalismul şi să nu fi colaborat cu regimul Ceauşescu. Fireşte, la acest din urmă punct s-au făcut şi unele excepţii. "Hotărâsem să-mi asociez pe cei mai buni profesionişti români din fiecare domeniu, cu condiţia să nu fi ocupat nici un post de răspundere sub Ceauşescu, descrie Roman mecanismele facerii Guvernului. De altfel, cu câteva săptămâni înainte nu-i cunoşteam personal pe toţi. Pe câţiva mi i-a recomandat academicianul Drăgănescu. Am procedat din aproape în aproape, fiecare sugerându-mi cutare sau cutare persoană pentru cutare sau cutare post. Din fostul guvern provizoriu l-am păstrat numai pe Andrei Pleşu care, deşi dezavuase energic mineriada, a socotit şi el că poate fi mai util în interiorul Guvernului; pe alţi doi miniştri, Anton Vătăşescu la Industrie şi Aurel Stoica la Protecţie Socială, mi-i recomandase Mihai Drăgănescu, pentru cunoscuta lor competenţă profesională; la Ministerul Apărării l-am acceptat pe generalul Stănculescu, pentru că era nevoie de un militar şi pentru că mi se părea câştigat pentru cauza reformei. Restul echipei era format din Eugen Dijmărescu, economist, numit la Ministerul Orientării Economice, din Adrian Severin, un jurist cu o excelentă reputaţie în domeniul Dreptului comercial internaţional, numit la Ministerul Reformei, din Victor Babiuc, un penalist de prim ordin, numit la Justiţie, şi Theodor Stolojan, viitorul prim-ministru, un universitar specializat în problemele de buget, numit la Finanţe. La Ministerul de Interne l-am numit pe Doru Viorel Ursu şi la Externe pe Adrian Năstase. Toţi aveau pe atunci între 40 şi 50 de ani, cei mai tineri fiind Severin, de 36 de ani, şi Ursu, de 37! Numirea acestui guvern a provocat în România o surpriză extraordinară. Era un guvern tânăr, nou, cultivat, profesionist şi desprins de jocul politic." În volume de memorii sau cărţi de interviu, Doru Viorel Ursu, Adrian Năstase şi Adrian Severin nuanţează unele opinii ale fostului premier şi aduc amănunte suplimentare despre atmosfera din Guvernul Roman II.
PORTRET DE PRIM-MINISTRU
În 1994, agenţia de presă Rompres a editat dicţionarul "Personalităţi ale vieţii publice. Decembrie 1989-decembrie 1994", un fel de "Who's who" românesc, realizat pe baza răspunsurilor furnizate de subiecţi la chestionarul alcătuit de echipa redacţională. Autorii volumului au prezentat, fără alte comentarii, datele oferite spre publicare de subiecţii înşişi. A rezultat astfel o radiografie a elitei politice din primii ani ai tranziţiei. Prezentăm în continuare fişa biografică a premierului Petre Roman. Prim-ministru al Guvernului României (26 decembrie 1989-26 septembrie 1991), lider al FSN, preşedinte PD/FSN din 17 martie 1991, deputat de Bucureşti de la 16 octombrie 1992. Născut la 22 iulie 1946 în Bucureşti; tatăl - inginer, profesor, luptător în Brigăzile Internaţionale din Spania, decedat în 1983; mama - profesoară, catolică, decedată în 1991; creştin-ortodox. Absolvent al Liceului de Informatică Bucureşti (1963); licenţiat al Institutului Politehnic Bucureşti, Facultatea de Energetică, Secţia Hidroenergetică (1968, şef de promoţie). În perioada 1971-1974 urmează studiile de doctorat în Franţa, unde prin concurs obţine şi dreptul de a fi cadru didactic. Obţine, de asemenea, în 1971, masterul "Diplome d'Etudes Approfondies" şi susţine în martie 1974 teza de doctorat la Institutul de Mecanica Fluidelor, din Toulouse, din cadrul Universităţii "Paul Sabatier", cu tema "Aerarea naturală a curgerilor cu suprafaţa liberă". Carieră didactică la Facultatea de Energetică a Institutului Politehnic din Bucureşti. În 1976 este şef de lucrări, în 1982 - conferenţiar, iar în 1985 şeful catedrei de hidraulică şi maşini hidraulice (1985-1990). Profesor universitar din 1990. Desfăşoară o intensă activitate ştiinţifică: şase monografii, cărţi de memorialistică, peste 50 de articole şi studii publicate în reviste de specialitate. Dintre volumele apărute: "Mecanica fluidelor", "Hidrologie şi protecţia calităţii apelor", "Introducere în fizica poluării fluidelor", "Mişcarea fluidelor compresibile cu transfer de căldură"; în colaborare: "Dosarul energiei nucleare, risc şi securitate", "Apa şi poluarea", "Probleme speciale de hidromecanică". Premiul "Aurel Vlaicu" al Academiei Române (1989). În noiembrie 1992 a fost lansat la Toulouse volumul "Datoria libertăţii" ("Les devoir de la liberte"), Ed. Payot. În 1994 i-au apărut volumele "Libertatea ca datorie", Editura Dacia-Cluj, şi "Reintegrarea României în lumea liberă", Editura "România-Azi". Membru al Asociaţiei Internaţionale de Cercetări Hidraulice "IAHR". Distins cu diploma UNESCO pentru mediul înconjurător şi trei decoraţii de stat (Franţa, Ecuador, Argentina). Participant la revoluţia Română din decembrie 1989. S-a afirmat în grupul revoluţionarilor din Bucureşti, în manifestaţiile din zilele de 21 şi 22 decembrie 1989 - împotriva regimului dictatorial (în zonele Hotelului Intercontinental, CC al PCR, Televiziune). Din seara zilei de 22 decembrie 1989 face parte din CPFSN, construit pentru coordonarea procesului revoluţionar de răsturnare a vechiului regim şi instaurarea democraţiei. Numit prim-ministru al României la 26 decembrie 1989, a format şi condus Guvernul provizoriu până la 28 iunie 1990. Deputat de Bucureşti, ales la 20 mai 1990, pe lista FSN. La 20 iunie 1990 este desemnat prim-ministru şi demisionează din Parlament. Prezintă la 28 iunie 1990, în faţa Legislativului, "Programul Reformei" al noului guvern. Îşi depune mandatul de premier la 26 septembrie 1991. Lider naţional al FSN (17 martie 1991-30 martie 1992), iar în 30 martie 1992, preşedinte al FSN, devenit în mai 1993 PD/FSN. În cadrul scrutinului de la 27 septembrie 1992, ales deputat de Bucureşti pe lista PD/FSN. Căsătorit; soţia - ziaristă, lector universitar; are o fiică studentă. Locuieşte în Bucureşti.
