Interceptări în peste 10% din dosarele Parchetului General

Gogu sau Bubulina din faţa televizorului, devoratori de poveşti cotidiene, ar putea crede că treaba asta cu “stenogramele” luate dintr-un dosar penal şi publicate este o mare sfârâială. Ba mai mult, ar putea crede că toată “inculparea” unei persoane, fie ea ori publică, ori semianonimă, atârnă, ca o ancoră înfiptă pe fundul mării, de o stenogramă a unei interceptări telefonice. Apetitul deosebit pentru devorarea stenogramelor de public îşi are rădăcina, evident, în apetitul unora şi al altora de a le livra la rândul lor către public cu mare tam-tam. Cert este că o înregistrare telefonică făcută într-un dosar penal, nesusţinută de un flagrant sau de alte dovezi, nu pune cătuşe şi nu aruncă dincolo de gratii pe cineva care s-ar putea face vinovat de comiterea unei fapte penale.

Deşi am adresat procurorului general al României un chestionar de 14 întrebări referitoare la mai multe aspecte legate de înregistrările telefonice dintr-un dosar penal şi autorizarea acestora, am primit un răspuns tehnic, chinuit, a cărui cocoşare se întinde pe două pagini şi jumătate. Deşi au evitat răspunsuri punctuale la întrebări referitoare la procedura de înregistrare a telefoanelor unor inculpaţi sau învinuiţi, trimiţându-ne din alineat în alineat la Codul de Procedură Penală, reprezentanţii PÎCCJ nu au binevoit să răspundă punctual nici la întrebarea: “În câte dosare aflate pe rolul PÎCCJ în ultimii doi ani s-au cerut autorizări a unor înregistrări telefonice?”.

Răspunsul la această întrebare este inclus într-o “mămăligă” mai mare în care se răspunde la alte două întrebări: “Sub aspectul dosarelor penale în care se folosesc aceste tipuri de probe (întemeiate pe dispoziţiile art. 91 indice 1 şi următoarele din Codul de Procedură Penală), acestea nu au valoare dinainte stabilită şi nici o importanţă mai mare sau mai mică, ci, conform dispoziţiilor art. 63 din Codul de Procedură Penală, constituie probă orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, aprecierea lor fiind efectuată conform dispoziţiilor art. 62 ale aceluiaşi text de lege”. Ha? Păi, şi cu număru’ de dosare în care aţi cerut autorizare de la judecător pentru înregistrarea convorbirilor telefonice cum rămâne? Rămâne să aflăm din ce surse vrem sau putem. Una din surse s-a dovedit chiar doamna procuror general Laura Codruţa Kovesi, care îşi amintea mai demult că “în sub 10% din dosarele pe care Parchetul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie le instrumentează se apelează la înregistrările telefonice ca mijloc de probă”.

O altă sursă este un fost procuror, actual avocat care a ales să-şi păstreze anonimatul. El spune că procentul dosarelor în care sunt folosite ca probe înregistrări telefonice este peste 10%, dar “aici vorbim numai despre Parchetul Înaltei Curţi, pentru că, să nu uităm, mai este şi DNA, care foloseşte mult mai des înregistrările telefonice ca mijloc de probaţiune, pentru că şi infracţiunile care fac obiectul dosarelor aflate pe rolul său sunt mult mai grave şi mai complexe. Dar în orice dosar, dacă există suspiciuni că o persoană comite o faptă penală, se apelează şi la acest mijloc de probă”. Biroul de presă al Direcţiei Naţionale Anticorupţie ne comunică faptul că procurorii acestei instituţii au cerut în 2009  înregistrări audio sau video în 109 dosare soluţionate, iar în primele şase luni ale anului 2010 în 55 de dosare soluţionate.

Înregistrările telefonice sunt adeseori prima sau singura probă într-un dosar care ajunge pe masa judecătorului. “Interceptarea, pentru că adeseori se poate autoriza doar dacă ai suspiciuni că se comite fapta, este uneori scheletul de la care se porneşte pentru a se crea un dosar, pentru că este informaţia primară. Iar judecătorului care a aprobat înregistrarea i s-au prezentat date sau declaraţii legate de suspiciunea comiterii unei fapte penale”, spune aceeaşi sursă. Situaţia se schimbă atunci când înregistrarea nu dovedeşte nimic de natură penală şi se dă neînceperea urmăririi penale faţă de învinuit. Atunci, potrivit aceluiaşi Cod de Procedură Penală, “procurorul va anunţa persoana ale cărei convorbiri au fost interceptate în cazul soluţiei de netrimitere în judecată”.

Procedural, treaba este destul de simplă: interceptările, la solicitarea procurorului de caz, pot fi autorizate de judecătorul de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul Parchetului din care face parte procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală. Apoi, odată luată autorizaţia, se cere ajutorul serviciilor secrete care efectuează înregistrările pe o perioadă de 30 de zile, atât cât prevede legea. În cazul în care procurorul, justificat, are nevoie de o prelungire a perioadei, aceasta nu poate depăşi alte 30 de zile. Apoi se întocmeşte un proces-verbal în care se menţionează autorizaţia dată de procuror pentru efectuarea interceptării, numărul sau numerele posturilor telefonice între care se poartă convorbirile, numele persoanelor care le poartă, dacă sunt cunoscute), data şi ora fiecărei convorbiri în parte şi numărul de ordine al rolei sau casetei pe care se face imprimarea.

Convorbirile înregistrate sunt redate integral în formă scrisă şi se ataşează la procesul-verbal, cu certificarea pentru autenticitate de organul de urmărire penală, verificat şi contrasemnat de procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală în cauză. “Codul de Procedură Penală spune că procurorul poate proceda personal la interceptări şi înregistrări sau poate dispune ca acestea să fie efectuate de organul de cercetare penală. Persoanele care participă la înregistrare, tehnic vorbind, sunt obligate să păstreze secretul operaţiunii efectuate, altfel se consideră infracţiune. La dosarul care trebuie trimis instanţei de judecată, convorbirea înregistrată trebuie redată în întregime. Este foarte adevărat că tu ca procuror nu poţi să bagi la dosar o înregistrare în care învinuitul îşi sună soţia să-i spună să cumpere o sticlă de lapte sau de apă.

Asta clar nu are relevanţă pentru dosar şi deci tu ca procuror decizi să o elimini, pentru că nu are relevanţă, mai ales dacă ai informaţii că soţia învinuitului nu este complice în dosar. Dar dacă într-o convorbire telefonică se discută câteva minute despre chestiuni private, legate de familie, de copii sau mai ştiu io ce, iar la final sau pe undeva se discută despre fapta penală, procurorul nu poate să scoată acel pasaj pentru a-l pune la dosar. Legea îl obligă să pună toată convorbirea. Deci se face o selecţie a convorbirilor care urmează a fi puse la dosar, dar nu se face o selecţie a paragrafelor dintr-o convorbire. În concluzie, relevanţa unei convorbiri, într-un dosar penal, o hotărăşte doar procurorul de caz sau judecătorul care analizează probatoriul, şi ca acesta din urmă să decidă asupra relevanţei înregistrării ar cam trebui să citească tot dosarul”, continuă aceeaşi sursă.

Din aceeaşi polologhie tehnică şi alambicată a Parchetului General nu am reuşit să aflăm răspunsul nici la întrebarea “În ce fază a cercetării sau judecării un dosar devine public?”. Răspunsul la această întrebare ar fi putut lămuri cât de cât misterul legat de o altă întrebare: “Cum ajung publice unele stenograme din dosare penale?” (vezi Vîntu, Patriciu, cazul în care ar fi implicaţi parlamentarii Negoiţă şi Bănicioiu etc.). Dacă dosarul ajunge la instanţa de judecată, e simplu. Odată plecat de la Parchet prin trimitere în judecată către instanţă, dosarul devine public. Regulamentul Consiliului Superior al Magistraturii prevede că dosarele din instanţă pot fi consultate de părţile din dosar şi apărătorii lor. O dispoziţie specială spune că jurnaliştii pot avea avea acces la dosar dacă fac o cerere şi dacă purtătorul de cuvânt sau preşedintele instanţei aprobă acest acces.

Situaţia devine însă un pic mai complicată atunci când informaţii din dosare (inclusiv stenograme ale aunor convorbiri telefonice) se scurg din parchet către presă, înainte ca dosarul să devină public. De fiecare dată însă când se face publică vreo înregistrare telefonică există şi aşa-zisele “victime colaterale”, adică cei care apar în stenograme, dar care nu au nici o legătură cu dosarul sau cu fapta penală în cauză, care nu sunt protejate în nici un fel şi se trezesc astfel cu numele aruncat prin ziare. Astfel se pune problema necesităţii unei legi sau a unei prevederi în Codul de Procedură Penală pentru ca, în momentul în care un dosar devine public, datele personale ale interlocutorilor, alţii în afară de inculpat, să fie într-un fel protejate.