Interogatorii fără sfărşit

In septembrie 1951, la Tribunalul Militar Bucureşti a inceput procesul diplomaţilor italieni şial colaboratorilor romăni ai acestora. Lotul cuprindea zece inculpaţi, consideraţi de Securitate "spioni redutabili", culpabili de subminarea siguranţei statului comunist. Ei au fost impinşi de-a valma intr-un proces in care nu aveau ce căuta impreună, chiar dacă ar fi fost vinovaţi.

Dezvăluiri : Delegaţia Italiei sub asediul regimului communist

In septembrie 1951, la Tribunalul Militar Bucureşti a inceput procesul diplomaţilor italieni şial colaboratorilor romăni ai acestora. Lotul cuprindea zece inculpaţi, consideraţi de Securitate "spioni redutabili", culpabili de subminarea siguranţei statului comunist. Ei au fost impinşi de-a valma intr-un proces in care nu aveau ce căuta impreună, chiar dacă ar fi fost vinovaţi.

După ce procesul-verbal final conceput de locotenentul Teodor Micle a fost insuşit şi aprobat de conducerea Securităţii şi după ce s-au obţinut dezlegările de rigoare de la conducerea statului, drumul spre proces a fost parcurs rapid şi in linie dreaptă. La 4 septembrie 1951, maiorul de justiţie Aurelian Frăţilă din Parchetul Tribunalului Militar Bucureşti a redactat referatul introductiv pentru trimiterea in judecată a lui Augustin Pacha, Pietro Ernesto Clemente Gatti, Eraldo Pintori, Iosif Schubert, Adalbert Boros, Iosif Waltner, Johannes (Ioan) Heber, Lazăr Ştefănescu, Gheorghe Săndulescu şi Petre Ţopa.

VATICANUL, "DUŞMAN AL PĂCII". Nu ştim dacă ordinea in care erau prezentaţi şi pe care am respectat-o intocmai era una aleatorie sau dacă exprima opinia Securităţii despre periculozitatea fiecăruia dintre ei. In spatele tuturor, aprecia numitul Frăţilă, sta Vaticanul, "duşman de moarte al libertăţii popoarelor şi al păcii, care duce de multă vreme o mărşavă activitate impotriva noastră, impotriva oamenilor muncii din ţara noastră". Mai erau evocate in referatul introductiv ceea ce in justiţia dintotdeauna se numea rechizitoriu, vizita lui Augustin Pacha la Berlin, audienţa acestuia la Hitler, hirotonisirea clandestină a lui Iosif Schubert şi a lui Adalbert Boros in rang de episcopi, in urma unor dispoziţii ale Vaticanului, sosite la Bucureşti prin intermediul Legaţiei Italiei, şi sumele avansate de Clemente Gatti clericilor catolici din Transilvania, dintre care o parte ar fi ajuns la călugăriţa Maria Ionela Cotoi, la care vom mai avea un prilej să ne referim.

La 4 septembrie 1951, generalul locotenent Alexandru Gavrilescu, comandantul Regiunii a II-a militare, a semnat ordinul nr. 1055, de trimitere directă in judecată a lotului alcătuit de o asemenea manieră incăt să afecteze profund imaginea şi prestigiul Legaţiei Italiei. Toţi arestaţii se aflau atunci internaţi la Penitenciarul Jilava şi, cu o zi inainte de declanşarea procesului, au fost aduşi cu dubele la Bucureşti, pentru a-şi cunoaşte avocaţii repartizaţi din oficiu. Avocatul Manole Roman il apăra pe Clemente Gatti, iar Mihail Mayo pe Eraldo Pintori. Preoţii Johannes Heber, Iosif Waltner, Adalbert Boros şi Iosif Schubert erau apăraţi de avocaţii Vasile Gheciu, Barbu Solomon, Nicolae Hogaş şi George Dumitrescu. Gheorghe Săndulescu şi Lazăr Ştefănescu erau apăraţi de Victor Lăzărescu şi, respectiv, Eugen Ionescu. Avocatul Constantin A. Constantinescu il apăra pe medicul Petre Ţopa. Inculpaţii nu aveau dreptul să-şi aleagă alţi avocaţi decăt cei indicaţi de anchetatorii Securităţii. Augustin Pacha nu a acceptat apărător din oficiu şi a declarat că se va apăra singur.

MEDIATIZARE PROPAGANDISTICĂ. La 9 septembrie 1951, declanşarea procesului a fost anunţată prin posturile de radio şi presa centrală şi, simultan, şefii Securităţii au ordonat telegrafic unităţilor din teritoriu să supravegheze starea de spirit a populaţiei in relaţie directă cu evenimentul gata să se consume la bara justiţiei şi să raporteze la Bucureşti orice atitudine deosebită, de dezaprobare sau de adeziune, la acţiunea autorităţilor. In rapoartele consultate de noi nu am intălnit nimic semnificativ: populaţia se obişnuise cu asemenea inscenări şi reacţiile ei nu exprimau decăt un sentiment de lehamite, cum se intămplă de regulă sub dictaturi. Placidă era şi starea de spirit a acuzaţilor inghesuiţi in boxa Tribunalului Militar.

La 10 septembrie 1951, prima zi a procesului, Iosif Waltner, de pildă, ştia de la bun inceput cum se va incheia mascarada şi nu a acordat nici un fel de atenţie prezentării rechizitoriului, preferănd să cerceteze ambianţa din sala de judecată, tavanele şi stucaturile de pe pereţi, fapt care l-a scos din sărite pe procurorul Ovidiu Teodorescu. Oprindu-se din lectură, pe un ton ridicat, acesta s-a adresat acuzatului şi sălii intregi: "Actul de acuzare se citeşte pentru ca acuzaţii să ştie de ce sunt vinovaţi. Din acest motiv, socotesc că acuzatul Iosif Waltner, in loc să dea atenţie construcţiei localului, aparatelor de stingere a incendiilor, frizurii şi căscatului, este mai bine să asculte ce se citeşte, ce i se pune in sarcină". Plictisit, Iosif Waltner nu a avut nici un fel de reacţie.

După prezentarea rechizitoriului, li s-a acordat şi acuzaţilor un drept limitat la cuvănt. Augustin Pacha, cum declarase de la inceput, s-a apărat singur, şi din documente se poate deduce că a făcut-o mai bine decăt orice avocat din oficiu, speţa acestor jurişti de ultimă oră sau cu o oarecare vechime, dar convertiţi la ticăloşie, jucănd indeobşte in beneficiul Securităţii şi al regimului comunist. Nu este adevărat ce s-a spus aici, a obiectat episcopul romano-catolic de Timişoara, in realitate, "i-am cerut lui Hitler să nu admită ca propagandiştii lui să ducă o politică nejustă, creănd o sciziune in răndurile credincioşilor mei germani, pe care ii aţăţau impotriva Bisericii Catolice". Hitler i-a promis să descurajeze tensiunile reclamate, dar a uitat să-şi ţină cuvăntul, fiind cunoscută adversitatea lui faţă de biserică, in general, şi faţă de catolici, in mod special. De asemenea, Augustin Pacha nu participase decăt la două reuniuni ale Grupului Etnic German, organizaţie de factură nazistă, deoarece conducătorii acesteia l-au inscris in listele de protocol şi nu i-a putut refuza. O parte deloc insignifiantă a credincioşilor romano-catolici ar fi luat-o razna, ceea ce nu era de dorit. Niciodată nu-i indemnase pe credincioşii catolici să se inscrie in Grupul Etnic German, iar kilogramul de aur despre care se pretindea că l-ar fi ascuns nu era destinat finanţării unor acţiuni subversive impotriva regimului comunist. Pur şi simplu, dorea să-l transmită surorii sale, pentru a-i asigura o bătrăneţe lipsită de griji.

In şedinţa de după-amiază, Iosif Waltner a confirmat toate cele spuse de Augustin Pacha. Cănd episcopul a revenit din Germania şi l-a pus la curent cu cele discutate cu Hitler, el insuşi s-a grăbit să plece la Bucureşti, spre a-l informa pe nunţiul apostolic in funcţie atunci cu privire la audienţa de la Berlin. Călugăriţa Eva Stritt, in calitate de martor, a insistat şi ea să declare că informaţiile transmise la Vatican prin Legaţia Italiei, apreciate de Securitate drept informaţii de spionaj, erau exclusiv de ordin bisericesc, despre starea de spirit şi vicisitudinile traversate de clerici şi de credincioşi. La răndul lui, martorul Francisc Kräuter, rudă prin alianţă cu Augustin Pacha, a prestat declaraţii identice cu cele din timpul anchetei. Completul de judecată a fost tentat iniţial să-i supună pe Augustin Pacha şi pe Francisc Kräuter, care-l insoţise la Berlin pe episcop, unei confruntări in instanţă. Dar s-a renunţat la idee, probabil pentru că acuzatul şi martorul erau rude prin alianţă şi nu s-ar fi obţinut un conflict intre ei, ceea ce işi dorea tribunalul. Şi s-a preferat chestionarea lor separată. Chestionarele rămăneau la dosar şi nu puteau să producă efecte de nedorit in răndurile asistenţei din sala de tribunal.

"COLABORATORI AI FASCISMULUI". In fişa sa de chestionar, Augustin Pacha a cerut să se consemneze ceea ce in parte am relatat intr-unul din episoadele anterioare. Insă, de data aceasta, a devenit evidentă deosebirea totală intre ceea ce declarase şi ceea ce consemnaseră anchetatorii in procesele-verbale ale interogatoriilor la care fusese supus timp de peste un an. Acum, Augustin Pacha nu se mai afla inghesuit intre patru pereţi, la discreţia unui anchetator abuziv, ci intr-o sală de judecată şi in privirile a peste 100 de oameni, intre care nu se agitau doar cadeţii din grupurile de presiune ale Securităţii, ci şi reprezentanţi ai unor legaţii străine. Şi povestea audienţei sale la Hitler s-a dezvăluit asistenţei in alte culori, adică in culorile ei veritabile.

Nu era adevărat că in februarie 1934 ar fi plecat la Berlin pentru a se pune la dispoziţia Führerului german, impreună cu enoriaşii săi. Pacha il cunoştea pe Emil Scherer, secretarul asociaţiei catolice de binefacere "Bonifacius Verein" din Germania, şi acesta il indemnase să-l informeze pe Hitler cu privire la situaţia membrilor comunităţii catolice din Banat, "să-i spun că o parte din ei sunt alături de el şi să-i cer să atragă atenţia propagandiştilor săi să inceteze cu agitaţiile impotriva Bisericii Catolice, deoarece aceasta duce la dezbinări de care el nu are nevoie in cadrul politicii sale de expansiune". In fond, Augustin Pacha dorea să evite alunecarea enoriaşilor săi spre extremismul nazist, in arhivele Siguranţei şi ale Serviciului Special de Informaţii existănd suficiente dovezi ale antipatiei clericilor catolici faţă de politica Führerului german. Insă, din aceste arhive, moştenitoarea Siguranţei - Securitatea romănă - alegea, numai ceea ce-i convenea şi putea susţine alegaţiile ei necinstite şi iresponsabile. Apoi, inainte de a solicita audienţa la Hitler, Augustin Pacha se consultase şi cu nunţiul apostolic de la Berlin, Cesare Orsenigo.

Moment in care delegatul completului de judecată l-a intrebat: "Cesare Orsenigo era italian?" Episcopul de Timişoara, luat prin surprindere, a răspuns: "Cred că era italian".

Cesare Orsenigo, a mai declarat Augustin Pacha, l-a sfătuit să intre la Hitler, "insă să nu spun că am fost trimis de el". Şi grefierul a adăugat, cu de la sine putere, in stenograma depoziţiei episcopului: "Deoarece atunci ar fi clar pentru intreaga lume că Vaticanul susţine politica hitleristă şi astfel atitudinea Vaticanului ar fi dată pe faţă". Cuvinte pe care episcopul catolic de Timişoara nu le rostise şi nici nu au fost auzite de asistenţă. Intrase in audienţă la Hitler impreună cu Francisc Kräuter, care putea să depună mărturie despre ce se discutase atunci. Nu putea să refuze participarea la unele manifestări ale Grupului Etnic German, deoarece credincioşii l-ar fi desconsiderat. Iar şcolile catolice le predase aceluiaşi grup in urma unei dispoziţii emise de Vatican, ajunsă la el prin Andrea Cassulo. Da, salutase cu salutul nazist la două reuniuni ale Grupului Etnic German, una de la Timişoara şi alta de la Aradul Nou, pentru că toţi germanii, in epocă, uzau de acelaşi salut, in fond un salut roman.

Nici audierea lui Francisc Kräuter, fost consilier şcolar pentru şcolile Episcopiei catolice din Timişoara, n-a produs rezultate convenabile pentru completul de judecată, deşi stenogramele au fost copios prelucrate. Se cunoştea cu Pacha din 1918 şi, incepănd din 1925, pănă cănd au fost arestaţi, s-au invitat reciproc la masă in fiecare duminică. Apoi a confirmat intru totul cele spuse de Augustin Pacha despre audienţa la Hitler, ceea ce s-a şi consemnat in fişa de chestionar: "Majoritatea credincioşilor fiind catolici, l-a salutat in numele lor. După aceea i-a cerut lui Hitler să nu admită propagandiştilor săi din Banat să agite populaţia germană impotriva catolicilor". Doleanţă la care Hitler a replicat: "Voi atrage atenţia conducătorilor nazişti asupra celor semnalate de voi, să nu se mai producă in viitor astfel de agitaţiuni injuste impotriva Bisericii Catolice din Banat".

In plus faţă de ceea ce declarase Pacha, Kräuter a precizat că audienţa le-a fost aranjată de ministrul de Externe german de atunci, Konstantin von Neurath. Şi a mai spus: "Pacha mi-a atras in mod special atenţia să nu divulg faţă de nimeni faptul că Orsenigo, nunţiul apostolic de la Berlin, a fost de acord ca noi să mergem in audienţă". Insă asta nu pentru că Vaticanul n-ar fi vrut să se ştie că sprijinea hitlerismul, cum fusese interpretată situaţia de către Securitate. Dimpotrivă, Vaticanul evita orice fel de relaţii cu noul regim din Germania şi pănă atunci nici un episcop catolic din Reich nu-i solicitase vreo audienţă lui Hitler şi nici nu il contactase in alte imprejurări. Totuşi, se pare că pe preşedintele completului de judecată nu-l prea interesau asemenea explicaţii şi l-a intrebat şi pe Francisc Kräuter ceea ce il intrebase şi pe Augustin Pacha: "Cesare Orsenigo era italian?". "Fireşte, era italian" - a răspuns Francisc Kräuter, la fel de surprins ca şi episcopul de Timişoara. Şi a adăugat: "Nu era vina lui Augustin Pacha că mulţi germani din Banat priveau cu ochi buni politica Führerului de la Berlin".

Exceptăndu-i pe clericii romano-catolici din lot - Iosif Waltner, Iosif Schubert, Johannes Heber şi Adalbert Boros - , ceilalţi acuzaţi nu ştiau despre ce era vorba şi nu inţelegeau de ce au ajuns in acelaşi proces cu Augustin Pacha. Insă, curănd, va veni şi răndul clericilor in speţă să nutrească acelaşi sentiment de nedumerire. Şi asta deoarece componenţa lotului, intr-adevăr, era neobişnuită şi derutantă pentru fiecare dintre cei inghesuiţi in boxa culpabililor. Clericii de la Arhiepiscopia din Bucureşti şi de la Episcopia din Timişoara nu-l cunoşteau decăt pe Clemente Gatti. Acesta habar nu avea cine erau Gheorghe Săndulescu, Lazăr Ştefănescu şi Petre Ţopa. Eraldo Pintori nu-i cunoştea decăt pe romăni şi pe compatriotul său Gatti. Iar Petre Ţopa nu-l cunoştea decăt pe Eraldo Pintori. Astfel incăt era căt se putea de normal ca fiecare din ei să se teamă că va trebui să răspundă pentru fapte de care era totalmente străin.

Solicitare

"Să-i spun că o parte din ei sunt alături de el şi să-i cer să atragă atenţia propagandiştilor săi să inceteze cu agitaţiile impotriva Bisericii Catolice, deoarece aceasta duce la dezbinări de care el nu are nevoie in cadrul politicii sale de expansiune"

Augustin Pacha

La ordine

"Voi atrage atenţia conducătorilor nazişti asupra celor semnalate de voi, să nu se mai producă in viitor astfel de agitaţiuni injuste impotriva Bisericii Catolice din Banat"

Adolf Hitler

Atenţionare

"Actul de acuzare se citeşte pentru ca acuzaţii să ştie de ce sunt vinovaţi. Socotesc că acuzatul Iosif Waltner, in loc să dea atenţie construcţiei localului, aparatelor de stingere a incendiilor, frizurii şi căscatului, este mai bine să asculte ce se citeşte,

ce i se pune in sarcină"

Ovidiu Teodorescu,procurer

Nedumerire

"Exceptăndu-i pe clericii romano-catolici din lot - Iosif Waltner, Iosif Schubert, Johannes Heber şi Adalbert Boros - , ceilalţi acuzaţi nu ştiau despre ce era vorba şi nu inţelegeau de ce au ajuns in acelaşi proces cu Augustin Pacha. Insă, curănd, va veni şi răndul clericilor in speţă să nutrească acelaşi sentiment de nedumerire. Şi asta deoarece componenţa lotului,intr-adevăr, era neobişnuită şi derutantă pentru fiecare dintre cei inghesuiţi in boxa culpabililor"

Mihai Pelin

"Contrabandă" cu monede de aur

Petre Ţopa este o altă victimă a procesului contra diplomaţilor italieni din 1951. El se născuse la 15 iunie 1889, in comuna Malovişte, Bitolia, din Iugoslavia, aromăn de origine etnică. A fost ridicat de Securitate la 15 mai 1951, de la domiciliul său de pe Str. 11 iunie nr. 17. Şi el ar fi fost recrutat de Bruno Manzone, in 1946, in reţeaua de spionaj a Legaţiei Italiei, iar in mai 1950, cănd Bruno Manzone părăsea Romănia, Petre Ţopa fusese preluat de Eraldo Pintori. In aprilie 1951, cănd se pregătea să plece la Beirut, Eraldo Pintori il prezentase colegului său Leo Giacomello. In afară de asta, Securitatea mai avea un dinte impotriva lui Petre Ţopa: acesta ii incredinţase lui Bruno Manzone 24 de monede de aur şi primise contravaloarea lor, in lei romăneşti, de la Eraldo Pintori. Dacă ar fi avut puţină răbdare, monedele respective i-ar fi fost confiscate de Securitate, spre binele regimului comunist.

Manifeste contra regimului

In procesul diplomaţilor Legaţiei Italiei la Bucureşti, din septembrie 1951, a fost implicat şi Gheorghe Săndulescu, acuzat de "legături dubioase" cu străinii. El se născuse la 23 martie 1907, in comuna Comani din judeţul Teleorman, fiul lui Ioan şi al Niculinei, domiciliat in Sibiu, pe Str. George Coşbuc nr. 26.

A fost reţinut de Securitate la Bucureşti, unde se stabilise de căteva luni, la 6 mai 1951. In aprilie 1947, avocatul Ioan Aburel şi generalul Valerian Pădure il iniţiaseră in afacerea Partidului Social-Creştin. In anul următor, Ioan Aburel ii aşezase in braţe un proiect de statut şi diverse manifeste ale partidului, după care dispăruse ca măgarul in ceaţă, sub pretextul că ar fi fugit in Austria. Nici generalul Valerian Pădure n-a mai fost de găsit. In primăvara lui 1949, mai preciza documentul semnat de Teodor Micle, in colaborare cu Gheorghe Săndulescu, Lazăr Ştefănescu declanşase reactivarea Partidului Social-Creştin, lansănd alte manifeste şi procedănd la recrutarea de membri noi, din diverse localităţi ale ţării. O parte din matriţe şi manifeste fuseseră depistate la Vasile Marinescu şi la Ioan Alecu.