Pictor Florin Șuțu: Metafora nu este un scop în sine

La Cercul Militar Național, expoziția “Aqua alta”, a pictorului Florin Șuțu vă așteaptă până la finalul lunii martie. Expoziția este o odă adusă apei, dar nu în accepțiunea previzibilă a termenului – nu e vorba de rouă, de lacuri liniștite sau de mări învolburate, ci de apa-personaj, apa care nu curge, ci “merge la pas” cu oamenii, apa care stropește dintre spițele de bicicletă sau curge de pe umbrele. Apa de care ne îmbibă hainele și care ne pătrunde întocmai unui martor ascuns.

■ Eveline Păuna: Privind retrospectiv, care au fost cele mai importante etape ale desăvârșirii dvs. profesionale?
■ Florin Șuțu: Cele mai importante momente au fost mirările de zi cu zi, clipele ignorate ori trăite superficial care s-au întors împotriva mea scadent și cu dobândă afectivă mare.

■ Cât de importanți sunt mentorii, în profesia dvs.?
■ Până și în profesia hoților – hoția, mentorii sunt importanți. În ceea ce mă privește, primul meu mentor, primul meu confesor care m-a găzduit cu prietenie în sufletul domniei sale, a fost minunatul profesor Liviu Lăzărescu. Bâlbâit și confuz, cu insuficiente circumvoluțiuni în acea tinerețe imberbă, nu am știut să îmbrățișez cum se cuvine acea prietenie și am pierdut-o printre brațe. Apoi, destinul meu fără busolă, cu o bucurie de zile mari s-a atins de umărul maestrului meu drag, Ion Sălișteanu, cel care a desțelenit drumul fiecăruia dintre noi, însoțindu-ne cu elegante comentarii plastice și făcând din fiecare zi de trudă o dimineață însorită de Duminică.

■ Din câte știu, niciun gen al picturii nu vă este străin, dar sunteți, mai ales, un artist al naturilor statice și al peisajelor. Ați făcut o alegere sau, pur și simplu, acest gen de lucrări v-a ales pe dvs?
■ În artă, subiectul în sine, literaturizarea cu tot dinadinsul sunt inutile, dacă nu chiar păgubitoare pentru artist și destinul lucrării propriu-zise. O natură statică nu reprezintă inventarul obiectelor din atelier, recuzită așezată, mai mult sau mai puțin regizoral, ci prilejul unor restituiri emoționale, a unei memorii afective găzduite de obiectele din imediata vecinatate. Peisajul, din punctul meu de vedere, nu este un itinerariu turistic, geografia recognoscibilă din pliantele agențiilor de turism ci, mai degrabă, o extensie a unei geografii interioare, recunoscându-și punctele cardinale în stări, emoții, atmosferă și visare. Pe cale de consecință, putem vorbi de o alegere motivată de intenții plastice și nu de conjuncturale opțiuni ale potențialilor destinatari.

■ Care este relația dvs. cu metaforele?
■ Metafora nu este un scop în sine, nu este o adresă către care trimit scrisori de dragoste, este tot ce ramane după ce înlătur surplusul, aidoma balastului din nacelă, pentru a face zborul mai ușor și mai înalt. Cel mai adesea sunt într-o relație de amiciție, iar uneori chiar de prietenie autentică.

■ Ce primează – tehnica realizării unei lucrări sau starea pe care o oferă ea privitorului?
■ Nimeni nu s-a îndrăgostit cunoscând mai înainte codul numeric personal al iubitei. Uneori, poți face, bâlbâindu-te, declarații de dragoste dintre cele mai autentice și mai emoționante. Din punctul meu de vedere, dacă ar prima tehnica, nu am face altceva decât să edităm zilnic tratate de pictură pe care nu le-ar citi nimeni, îndepărtând și mai mult privitorii. Stăpânirea mijloacelor de expresie, a gramaticii plastice, meștesugul de atelier susținut sunt șanse oferte emoțiilor de a dura și nimic mai mult.

■ Expoziția “Acqua alta”, de la Cercul Militar Național, rămâne deschisă publicului până la sfârșitul lunii martie. Cât timp ați lucrat la pânzele pe care vizitatorii le pot admira aici?
■ Numai cel ce sapă șanțuri poate spune în cât timp le-a săpat. Cel ce se miră răzuind pereții afumați, plini de însemne mediocre ale trecătorilor întâmplători și descoperă frescele iubirii de frumos și de Dumnezeu, nu are timp ci bucurie cu asupra de măsură. În atelier, timpul nu pătrunde, rămâne afară, pe preșul de la usă.

■ În realizarea lucrărilor expuse acum v-a inspirat o călătorie la Veneția. Ați început să faceți primele schițe încă de atunci, din timpul călătoriei?
■ Da, înmuind privirile și pensulele chiar în apa leneșă de pe canale. Clipă de clipă am făcut schițe grăbite, pe care ploaia mi le-a șters și le-a luat cu sine pe sub poduri.

■ Lucrările dvs., care au pornit de la fenomenul “aqua alta”, au ajuns și către alte spații geografice. De ce v-ați gândit să extindeți orizonutul inspirației? De ce nu ați dedicat Veneției o expoziție întregă (așa cum ați făcut în catalog)?
■ În cuvântul de deschidere a expoziției, doamna Doina Păuleanu, critic de artă, remarca în lucrările expuse atmosfera ca fiind personaj principal și nu, cum ar fi tentant, monumentele devenite obiective turistice. Acqua alta este un moment iritant pentru localnici, spectaculos pentru turiști, fotografiat din toate unghiurile și postat instantaneu pe internet. Am extins percepția fenomenului către metafora apei, a imaterialității expresive, a oglinzilor ude, a întinderilor netulburate de prezențe umane. Catalogul expoziției nu este un martor, ci o mărturie.

■ Ce își spun oamenii păziți de umbrele, ale cui sunt bicicletele care poartă flori și cine a imprimat ritmul coregrafiei întâmplătoare?
■ Umbrelele nu păzesc oamenii. Acestea ocrotesc de ploie sentimentele, gândurile lor, declarațiile lor de dragoste, aidoma unor cuiburi întoarse de ploaia care pare să le decoloreze, să le ude și să le împrăștie prin piețe. Bicicletele aparțin unei memorii afective, rezemate de apă, oferind ofranda vegetală trecătorilor grăbiți. Ritmul coregrafiilor întâmplatoare este imprimat de vântul liber ca un dezmățat fără pereche, aruncând picuri reci de ploaie în toate direcțiile.

■ Lucrați între “așteptare” și “spontaneitate” – pregătirea schițelor și realizarea propriu-zisă. Care etapă vă place mai mult?
■ Când sunt flămând, ignor tabieturi, maniere și tacâmuri. Dacă mă rețin prea mult în faza schițelor pregătitoare, îmi dispare apetitul, risipind astfel pâinea și vinul de cuminecătură. Nu toate schițele, însemnările au fost urmate de etape finale, tot așa după cum nu neapărat orice lucrare are un început în schițe. Prefer cea de a doua ipostază, atunci când, fără precauții, mă apropii de pânză întocmai cum te apropii desculț de mare.

■ Expoziția dvs. este o odă adusă apei, dar nu în accepțiunea previzibilă a termenului – nu e vorba de rouă, de lacuri liniștite sau de mări învolburate, ci de apa-personaj, apa care nu curge, ci “merge la pas” cu oamenii, apa care stropește dintre spițele de bicicletă sau curge de pe umbrele. Apa de care ne îmbibă hainele și care ne pătrunde întocmai unui martor ascuns. Am observat că, în lucrările dvs. observați oamenii din spate, de la pași depărtare. De ce nu au chipuri?
■ Apa este spectacol curgător cu decoruri ude și recuzită schimbatoare, iar eu spectator. Am pictat apa curgând de pe umbrele, ca de pe margini de cupolă, de pe pelerine colorate ca de pe streșini umblătoare. Dacă oamenii ar fi avut chipuri, i-aș fi particularizat și, ca atare, și-ar fi revendicat dreptul la identitate, la titularizare cu orgoliile lumii noastre mărunte.

■ Ce se va întâmpla cu lucrările, după ce se va închide expoziția?
■ Vor fi expuse încă un timp în memoria afectivă a celor care au vizitat expozitia, după care încet, încet vor fi înlocuite de alte semne plastice, culori, metafore, idei…

■ Cum primește publicul din România un eveniment dedicat picturii?
■ Evenimentul nu este dedicat picturii, ci semenilor. Unii trec indiferenți pe lângă afișul expoziției, pe lângă strădania mea, alții se opresc regăsindu-se în ipostazele personajelor, dându-mi binețe și mulțumind dintr-o bună creștere și dintr-un atașament necondiționat față de artă.

■ Ce pregătiți pentru perioada următoare?
■ Apropo de perioada următoare, nu mă gândesc la un decupaj bine definit, la un modul în sine ci, mai degrabă la o succesiune de pași situate în logica aceluiași demers plastic de până acum. Dacă acești pași vor deveni lucrări pe simeză, vom vedea.