x close
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Românul care a spart cel mai bine pazit secret al nazistilor

0
29 Mai 2018 - 13:10
Românul care a spart cel mai bine pazit secret al nazistilor
Vezi galeria foto


Deschidem astăzi seria unor interviuri – document cu cei care au împlinit sau implinesc în 2018 100 de ani, oameni care au crescut și au trăit odată cu Romania Mare. Serialul care vă va tine cu sufletul la gura face parte din Programul Cultural ,,Bucuresti- Centenar”, derulat de Primaria Municipiului Bucuresti prin Administrația Monumentelor și Patrimoniului Turistic.

Simion Garlea este cel care deschide sirul evocarilor, relatandu-ne rolul pe care l-a jucat el în „Serviciul Cifru” al Armatei României în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Acesta scoate la lumină un detaliu al istoriei mai puţin cunoscut: cel mai sigur sistem de comunicaţii din lume „Enigma”, fusese decodat şi utilizat de români înainte ca faimosul matematician britanic Alan Turing să spargă codurile maşinăriei naziste.

Simion Garlea a istorisit despre Bucurestiul de acum 70 de ani și despre marile evenimente și personaje ale acestui veac.

 

„Arată-mi un erou, şi îţi voi scrie o tragedie”, spunea marele scriitor american Scott Fitzgerald, în urmă cu un secol, cam în aceeaşi perioadă în care Simion Gârlea se năştea în satul Răspopeni din Basarabia. Însă povestea românului nostru nu este o tragedie deşi o parte semnificativă a vieţii sale este puternic legată de istoria celei mai sângeroase şi dramatice conflagraţii din istoria omului, iar anul Centenarului Marii Uniri îl întâmpină pe Simion Gârlea, pe picioarele lui, la aproape 100 de ani de viaţă, într-un apartament discret din Capitală, unde locuieşte alături de fiul său. Şi deşi împlineşte veacul pe 1 septembrie, ne atrage voios atenţia asupra tainelor celui de-al Doilea Război Mondial, explicându-ne că luptele nu s-au dat doar pe linia frontului, unde tancurile, infanteria sau avioanele de vânătoare ţeseau cu sânge deznodământul conflagratiei ce avea să ajungă în cărţile de istorie, ci a avut şi o componentă pe care o putem numi fără echivoc „războiul minţii”: lupta pentru informaţii. În această zonă şi-a adus aportul patriei sale soldatul Simion Gârlea, după ce a ajuns în teritoriile ocupate de Armata Română din Uniunea Sovietică. Ne rememorează, cu o voce tremurândă, dar cu amintiri clare, cum românii s-au folosit, fără voia germanilor, de aparatul utilizat de fortele navale, aeriane şi terestre ale celui de-al Treilea Reich. ”Enigma”, maşina electrică pe rotor cu circuit electric folosită de germani pentru transmiterea mesajelor codate era considerată atunci cel mai sigur sistem de codare din lume şi era văzută drept un instrument greu de dovedit din arsenalul de luptă al unei Germanii care avea la picioarele sale un întreg continent.

Ca un documentar viu, eroul nostru ne împărtăşeşte mândru misiunea sa pe frontul anti-sovietic, în batalionul 2 din comandantul diviziei a 9-a, Serviciul Cifru: „Am fost până la Cotul Donului, dar nu am tras cu puşca deloc. Lucram la serviciile speciale, eu eram în spate. Decodificam mesajele pe care le primeam de la centrul de comandă de la Bucureşti şi le dădeam superiorilor”, ne lămureşte domnul Gârlea. Mai departe, deşi în istorie este cunoscut faptul că primii care au descifrat codurile „Enigma” fără cunoştinţa germanilor au fost britanicii în 1943, „centenarul” nostru ne dezvăluie că „ai noştri foloseau Enigma înainte să ne dea permisiunea nemţii să lucrăm pe ea, încă din 42”. „A fost al germanilor, dar românii au capturat un aparat, le-am modificat sensul şi am lucrat pe el în comandamentul diviziei a 9-a infanterie, Serviciul Cifru, batalionul 2, de unde eram eu”. Acestea sunt cuvintele lui Simion Gârlea, eroul român care este contemporan cu Marea Unire şi care a acceptat să ne împărtăşească cum s-a văzut prin ochii lui ultima sută de ani a României.

 

 

JN: Când v-aţi născut şi unde?

SG: În primul rând vreau să vă spun că eu m-am născut în Basarabia, la Răspopeni, duminică, pe 1 septembrie 1918, iar Basarabia s-a unit în martie pe 27, deci eu m-am născut în România. Data unirii cu Basarabia este cu 158 de zile mai mare ca mine. (râde)

 

JN: Ce amintiri aveţi din perioada României Mari, cum aţi trăit perioada interbelică?

SG: Până în 1939, când am plecat ca militar, am stat cu tatăl meu în Răspopeni, nu am trecut Prutul în ţară. Nu am făcut nimic deosebit, cântam în corul bisericii din sat. În ţară era bine, să ştiţi că atunci, pentru că românii şi basarabenii voiseră unirea, îi făceau şi pe conducători să se comporte frumos şi ca trai, nu era nimic de obiectat, mai ales la Bucureşti, care era un oraş demn la vremea aia şi se trăia foarte bine.

 

JN: Când şi cum au început să se adune nori negri asupra ţării şi cum aţi ajuns în armată?

SG: În ‘40, când între Antonescu şi legionari s-a iscat un frecuş, după ce i-a adus la conducerea ţării. Atunci Antonescu a căutat să scape de Horia Sima şi alţii ca el care îl împuşcaseră pe Nicolae Iorga. Dar până atunci, a fost dictatul de la Viena, când am pierdut Ardealul, iar pe 26 iunie 1940, când ruşii au trecut Nistrul cu armata şi au ocupat Basarabia. Eu eram în Dobrogea din septembrie ‘39, făceam armata în fostul judeţ Caliacra din Cadrilaterul care a rămas la bulgari. Atunci ostaşii basarabeni solicitau să plece acasă, eu însă am dat declaraţie că vreau să rămân în armată.

 

JN: Ce s-a întâmplat cu familia dumneavoastră din Basarabia?

SG: În iunie ‘40 îl arestează pe tata, îl condamnă la 8 ani de închisoare, după asta, l-au trimis în Siberia, unde a stat până a murit Stalin. În ’44, fratele meu Macarie, cu soţia, mama şi încă 2 copii, au venit cu căruţa din Basarabia şi au ajuns la Sibiu unde s-au stabilit.

 

JN: De ce aţi vrut să rămâneţi în armată?

SG: Păi aici aveam camarazii cu care vorbeam aceeaşi limbă. Dacă mă întorceam acolo mă trimiteau pe frontul rusesc. A fost greu pentru că ostaşii care s-au retras din Ardeal şi din Basarabia fuseseră instruiţi să îşi apere ţara şi primiseră ordin de retragere fără să tragă un glonţ. Atunci ne întrebam cu toţii „ce apărăm?”, dar am rămas pentru că nădăjduiam că o să recuperăm teritoriile.

 

JN: Care e cea mai puternica amintire din perioada Războiului?

SG: Eu îmi amintesc foarte bine ziua de 22 iunie 1941, în acea dimineaţă de duminică când mareşalul a dat ordinul ostaşilor să treacă Prutul. Eram cu alţi militari cantonaţi într-o curte din Basarabi (judeţul Constanţa) la paza litoralului, dar unitatea noastră nu a fost implicată până în ‘42, când am fost duşi în Rusia. O lună de zile am mers cu trenul în toamna lui ‘42, iar pe 7 octombrie ne-au debarcat într-o localitate Stalino (actualul Doneţk) şi de acolo ne-au dus cu căruţele în Cotul Donului. Închipuiţi-vă astăzi militari să se ducă la război cu caii şi căruţele.. (zâmbeşte)

 

JN: Când aţi tras primul foc de armă pe front?

SG: Eu nu am tras deloc cu puşca. Am fost până la Cotul Donului, dar nu am tras cu puşca deloc. Fusesem repartizat la serviciile speciale, la informaţii, pentru că m-a vrut acolo superiorul meu, comandantul Căţeluş, cu care am plecat din Dobrogea, unde fusese superiorul meu tot el. Nu m-au pus în tranşee, eu eram în spate. Decodificam mesajele pe „Enigma” pe care le primeam de la centrul de comandă de la Bucureşti şi le dădeam superiorilor. „Enigma” a fost a germanilor, dar românii au capturat un aparat, le-am modificat sensul cifrelor şi am lucrat pe el în comandamentul diviziei a 9-a infanterie, Serviciul Cifru, batalionul 2, de unde eram eu. Ai noştri foloseau Enigma înainte să ne dea permisiunea nemţii să lucrăm pe ea, da,da.

 

JN: Povestiţi-mi mai multe despre „Enigma”. Cum v-aţi descurcat cu una dintre cele mai cunoscute maşini de codat din istorie?

SG: Ce să vă spun... nu ştiu precis cum au făcut ai noştri rost de aparat, se ştia că fusese luat de la nemţi, dar nu ştiu cum. Eu şi alţi militari din Serviciul Cifru am primit un aparat şi am început să lucrăm la el. Aparatul avea un defect şi i-am dat de cap şi noi. Adică puteai să apeşi pe un buton o literă şi ieşea orice altă literă, în afară de cea iniţială. Apăsai de 50 de ori „B” şi ieşea orice rezultat, afară de „B”. După principiul ăsta mergea şi avea nişte rotiţe zimţate care arătau litere diferite din alfabet. După ce i-am dat de cap şi am început să lucrăm pe ea, comandantul Căţeluş a venit la mine şi mi-a zis „Simioane, ştiam eu de ce te-am luat cu mine!”.

 

JN: Care au fost cele mai dificile momente pe front în Uniunea Sovietică?

SG : Îmi amintesc de unul grozav. Pe 18 octombrie 1942, armata lui Stalin a declanșat un atac foarte dur. În ziua aceea, s-au aprins, ca un fulger, toate armele, tunurile și o mașină Katiușa, ale rușilor. Luminau cerul şi noaptea de zici că era amiază. A fost greu de noi. Era iarnă şi foarte frig. Era o atmosferă pe care nu pot să o uit câte zile voi mai avea. Sâmbătă, 21 noiembrie, ai noştri s-au retras din tranșee. Ostașilor din linia întâi li se vedeau doar dinții albi. Atunci a început calvarul nostru în Rusia pentru că la sfârșitul lunii, după lupte grozave, ne-am grupat vreo 20 de ostași români și am plecat în marșul către România. Pe jos. Am mers lunile ianuarie, februarie, martie, iar la 30 aprilie am ajuns pe malul Nistrului. Era duminică și era Paștele. Când am ajuns am sărutat pământul. Din pricina asta vă spun, deşi conducătorii lor au fost tirani, ruşii de rând au fost oameni cu noi, cât am călătorit spre ţară ne-au ajutat cu mâncare şi apă şi chiar ne-au adăpostit. Ruşii simpli sunt oameni buni ca românii.

 

JN: Cum aţi trăit ziua de 23 august 1944?

SG: Eu revenisem la Serviciul Cifrului acolo pe front. La parter, erau militarii care se ocupau cu telefoane şi mi-aduc aminte că am auzit pe unul care bătea la Bucureşti şi aici se înregistra pe o bandă de hârtie, şi a venit unul dintre băieţii ăia, cu un bilet pe care scria comandantului diviziei că la „ora D” să asculte şi să se prezinte la generalul de divizie. După aceea a apărut generalul şi a întrebat dacă e şi căpitanul acolo, şi îmi zice „du-te şi adu-l!”. M-am dus la general şi a ieşit el în întâmpinarea mea în cămaşă, l-am anunţat pe căpitan şi am plecat cu el înapoi la comandamentul nostru, unde deja se ştia.

 

JN: Ce aţi făcut după aceea?

SG: După ce am întors armele ne-au îmbarcat în tren să mergem pe front în Ardeal. Am ajuns prima dată la Bucureşti unde am văzut dezastrul semănat de bombardamente. De la Bucureşti am luat un autobuz al diviziei pe care noaptea îl împingeam, nu voiam să-l pornim să nu ne audă ruşii care veniseră aici. Când am ajuns la Buftea ne-au văzut ruşii şi ne-au ordonat să ne dăm jos şi ne-au luat autobuzul. După aceea am plecat iar cu trenul în Ardeal să luptăm cu nemţii de data asta. În total am petrecut 2117 zile sub arme, dintre care 1267 zile am fost pe front, mi-am notat asta.

 

JN: Cum vă amintiţi perioada de după abdicarea Regelui Mihai şi venirea comuniştilor?

SG: După război, pe 7 septembrie 1945, am fost demobilizat din armată. Eu m-am căsătorit apoi şi am stat o perioadă la soacra mea la Vităneşti în Teleorman. Acolo am auzit că a plecat Regele. Soacra mea avea car cu boi, se ocupa cu agricultura, şi începuse perioada aia cu înscrierea la colectiv. Numai că eu am luat şi vândut boii, iar când au venit comuniştii nu mai aveau nimic ce să ne ia. După ne-am înscris şi noi la colectiv şi ne-am văzut de treabă. Din ‘49 se naţionalizaseră averile boierilor şi se înfiinţaseră gospodăriile de stat. Şi acolo m-am angajat şi eu, la gospodăria de stat, unde am fost casier, am fost contabil până în  ‘55. Dar cea mai importantă zi a fost când s-a întors tata din Siberia, după ce a murit Stalin. Mi-a trimis mama o scrisoare în ‘53, că tata s-a întors şi e cu ea la Sibiu. I-am aşteptat în gară la Bucureşti şi în seara de 12 octombrie 1953 l-am văzut la geam în trenul care venea de la Sibiu.

 

JN:  Cum a fost perioada lui Dej, i-aţi aşteptat pe americani? 

SG:   Cum să nu. Vremea aia nu a fost prea bună. Ruşii au rămas în ţară până în ‘58. E drept că treptat au început să-i retragă, şi-i vedeam tot mai puţini, dar se trăia greu la început. A fost şi foametea de după război, pentru că fusese secetă şi noi plăteam despăgubiri la ruşi. Dej era omul lui Stalin, începuse lumea să ştie, dar nu aveam ce să facem. Eu în ‘55, m-am angajat la banca agricolă din Alexandria şi 23 de ani am făcut naveta la Alexandria la bancă, iar în 78 am ieşit la pensie.

 

JN: Cum arăta Bucureştiul atunci?

SG: După război nu arăta foarte bine, s-a început reconstrucţia şi în câţiva ani l-au refăcut. Dar nu mai avea fineţea de dinainte. Comuniştii au adus constructori sovietici şi oricum, au făcut cum au vrut şi la case. S-au luat după casele din Moscova, au vrut să facă şi aici la fel. După ‘60 au început să mai construiască, când ne-am îndepărtat de Rusia şi începuse ţara să o ducă mai bine.  

 

JN: De Nicolae Ceauşescu ce vă amintiţi?

SG: La început lumea l-a iubit că s-a opus ruşilor care intraseră în Cehoslovacia. Se făcuseră şi gărzile patriotice, se înscria lumea să apere ţara dacă vin ruşii iar. Aveam în memorie nenorocirile pe care le-au  făcut aici. S-a trăit foarte bine după ce a venit, era mâncare în magazine, dar din ‘80 după ce a început să plătească datoria externă a ţării s-a trăit tot mai rău. Magazinele erau tot mai goale şi erau cozi şi la pâine.

 

JN: Unde eraţi în timpul cutremurului din 77?

SG: Erau mormane de moloz şi oameni care scormoneau să găsească oameni. Eu, slavă Domnului, am avut noroc că atunci eram la soacra mea la Vităneşti şi acolo avea o casă din chirpici, care nu a căzut. Dar auzeam ce se întâmplă la Bucureşti şi vedeam la televizor cum căutau oamenii printre ruinele blocurilor. A fost o nenorocire.

 

JN: Cum a fost după ‘90?

SG: Eram deja pensionat din ‘78. Nu am mai fost interesat de ce se întâmplă, mi-au ajuns greutăţile pe care le-am avut atunci. Nu-mi mai ardea mie de anumite treburi. 

 

 

JN: Ce părere aveţi de Regele Mihai?

SG: Pentru mine Regele Mihai a fost un patriot, că atunci când l-a forţat pe el să abdice Petru Groza, i-a spus „dacă nu abdici, îmouşcăm 1000 de studenţi”. Şi atunci a spus: „eu plec”. Eu pentru Regele Mihai am mai mult decât respect. Eu pe front şi în Rusia am fost decorat, iar decoraţia a fost dată în numele Regelui Mihai.

 

 

JN: Unde vedeţi România peste 100 de ani?

SG: E greu să apreciez eu treaba asta. Dorinţa mea e să fie bine, destul am suferit. Am văzut că acum se sărbătoreşte Centenarul şi s-a sărbătorit şi în Basarabia, iar pentru mine e Basarabia, nu Republica Moldova. Eu unul credeam că se va repeta unirea, dar am rămas dezamăgit. Ştiţi cum e? Basarabia e o provincie săracă. Dar să ştiţi că a fost o provincie bogată, dar vremurile au schimbat asta. Conducătorii României gândesc că ce rost are să ia o sărăcie, să îi deranjeze pe românii de aici care trăiesc îndestulaţi. După mine, din pricina asta se tot amână. Eu, cel care cu toată ardoarea îşi doreşte asta, pentru că România e ţara. Spre exemplu, mă uitam acum ceva vreme la televizor şi vedeam nişte tineri basarabeni care veniseră aici şi spuneau: „am venit în România să ne cunoaştem ţara”. Ce poate fi mai simplu şi mai sincer decât asta?

 

Pentru mine Regele Mihai a fost un patriot, că atunci când l-a forţat pe el să abdice Petru Groza, i-a spus „dacă nu abdici, îmouşcăm 1000 de studenţi”. Şi atunci a spus: „eu plec”

 

Pe 18 octombrie 1942, armata lui Stalin a declanșat un atac foarte dur. În ziua aceea, s-au aprins, ca un fulger, toate armele, tunurile și o mașină Katiușa, ale rușilor. Luminau cerul şi noaptea de zici că era amiază. A fost greu de noi. Era iarnă şi foarte frig. Era o atmosferă pe care nu pot să o uit câte zile voi mai avea


 

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 





Mai multe titluri din categorie

1993: Anul în care s-a născut Jurnalul. Tu ce făceai acum 25 de ani? (9)

1993: Anul în care s-a născut Jurnalul. Tu ce făceai acum 25 de ani? (9)
Galerie Foto La începutul vieții. Sau la începutul carierei. La școală sau aproape de examenele de maturitate. Sunt doar câteva dintre răspunsurile oferite de oamenii care au schimbat fața României în ultimii 25 de ani....

DNA face „înţelegeri secrete cu evreii”de 800.000 euro

DNA face „înţelegeri secrete cu evreii”de 800.000 euro
Galerie Foto Un nou contract de achiziţie de tehnică de interceptare şi filaj a fost încheiat de Direcţia Naţională Anticorupţie cu o săptămână înainte ca judecătorii Curţii Constituţionale să emită Decizia prin...

În Jurnal, primele amănunte despre teroriştii din spital

În Jurnal, primele amănunte despre teroriştii din spital
De 25 de ani s-a vorbit despre terorişti de s-au tocit consoanele şi vocalele cuvântului, dar când să se precizeze scene cu ei, totul devenea ceaţă, pluteşte de aproape 30 de ani un nepătruns mister. Ei bine, Ju...

Copilul Nae Lăzărescu fura cireşile lui Arghezi

De mare succes s-a bucurat ediţia de colecţie “Jurnalul lui Nae şi al lui Vasile”, s-au tras mai multe tiraje, devenise acest jurnal cu întâmplări din viaţa celor doi comici chiar programul de sală la...

„Dacă nu trage nimeni pentru ţară, şi fiecare e pentru el, tot mai rău o să fie”

„Dacă nu trage nimeni pentru ţară, şi fiecare e pentru el, tot mai rău o să fie”
Galerie Foto Vă prezentăm astăzi o nouă poveste din şirul de interviuri document pe care îl realizăm cu români care s-au născut odată cu România Mare, şi sunt mândri de asta. Oameni care au trecut prin viaţă atât de...

Şomajul era de trei ori mai mare. Câţi oameni nu munceau în România

Şomajul era de trei ori mai mare. Câţi oameni nu munceau în România
Acum 25 de ani, şomajul din România era de trei ori mai mare decât în prezent. Asta în condiţiile în care şi populaţia ţării era mult mai numeroasă: 23 de milioane trăiam atunci în România, faţă de 19 mi...

1993: Anul în care s-a născut Jurnalul. Tu ce făceai acum 25 de ani? (8)

1993: Anul în care s-a născut Jurnalul. Tu ce făceai acum 25 de ani? (8)
Galerie Foto La începutul vieții. Sau la începutul carierei. La școală sau aproape de examenele de maturitate. Sunt doar câteva dintre răspunsurile oferite de oamenii care au schimbat fața României în ultimii 25 de ani....

Mama şi fiul, nascuţi fix pe 7 iunie, de ziua Jurnalului

Mama şi fiul, nascuţi fix pe 7 iunie, de ziua Jurnalului
Ce coincidenţă! Sunt născută pe data de 7 iunie, şi după 34 de ani, aţi apărut voi, JURNALUL NAŢIONAL, un nou concept în presa scrisă, şi o nouă provocare pentru mine ca profesionist. Atunci am hotărât sa...

Mădălina Manole a fost abordată de compozitorul fost soţ la coadă la lapte

Mădălina Manole a fost abordată de compozitorul fost soţ la coadă la lapte
“Jurnalul”  a lansat tot felul de iniţiative gazetăreşti în premieră, a inventat tot el ediţiile de colecţie. Era 1995 şi prima ediţie de colecţie a fost cu Mădălina Manole, “Jurnalul Mădălinei...

1993: Anul în care s-a născut Jurnalul. Tu ce făceai acum 25 de ani? (7)

1993: Anul în care s-a născut Jurnalul. Tu ce făceai acum 25 de ani? (7)
La începutul vieții. Sau la începutul carierei. La școală sau aproape de examenele de maturitate. Sunt doar câteva dintre răspunsurile oferite de oamenii care au schimbat fața României în ultimii 25 de ani....

Un pensionar care nu-și recunoaște semnătura a încheiat protocolul Înaltei Curți cu SRI

Un pensionar care nu-și recunoaște semnătura a încheiat protocolul Înaltei Curți cu SRI
Galerie Foto Protocolul de cooperare dintre SRI, Parchetul General și Înalta Curte de Casație și Justiție, încheiat în 2009, poartă semnătura și ștampila președintelui Instanței Supreme, judectorul Nicolae Popa, deși...

La 100 de ani, vede viitorul României într-o lumină mai bună decât mulți alții

La 100 de ani, vede viitorul României într-o lumină mai bună decât mulți alții
Galerie Foto Continuăm astăzi seria de interviuri-document cu cei care au împlinit sau împlinesc în 2018 venerabila vârstă de 100 de ani, români care s-au născut odată cu România Mare şi care sunt martorii vii ai...

Adrian Vasilescu: Anul acela a fost greu. Chiar foarte greu

Adrian Vasilescu: Anul acela a fost greu. Chiar foarte greu
Galerie Foto “Acum 25 de ani eram redactor șef la Curierul Național”. Echipa redacțională o formau două grupuri distincte de jurnaliști: unii cu experiență și cu notorietate în presa românească; alții tineri și...

Autonomia Ținutului Secuiesc, pe românește

Autonomia Ținutului Secuiesc, pe românește
Galerie Foto După ce în episodul trecut al serialului nostru am vorbit cu reprezentanții maghiarilor din Ținutul Secuiesc care şi-au exprimat punctul de vedere referitor la autonomie, astăzi e rândul unor exponenţi ai...

Copiii fac primii paşi din instinct

Copiii fac primii paşi din instinct
(De ce e greşit să forţezi mersul copiilor) Iubirea de copii îi îndeamnă pe părinţi să fie foarte atenţi cu dezvoltarea micuţilor, apar chiar îngrijorări privind eventuale întârzieri în primii paşi,...
Serviciul de email marketing furnizat de