Victoria Cociaș: Lupt pentru spectacolele mele, lupt pentru publicul meu!

Victoria Cociaș este o actriță pe care, dacă o vezi jucând, o ții minte! Rolurile pe care le interpretează sunt dintre cele mai diferite, oferindu-i, de fiecare dată, provocarea de a apărea „altfel” în fața spectatorilor. Despre cea mai recentă premieră, despre proiectele de suflet dar și despre zbaterea pentru a salva spectacolele, în exclusivitate pentru Jurnalul Național.

■ Eveline Păuna: Anul ce-a trecut s-a încheiat cu un succes pentru Dvs., o premieră care a fost foarte bine primită de public - „Aici nu-i de joacă”. Cum ați primit propunerea pentru acest proiect?
■ Victoria Cociaș: A fost o bucurie pentru mine, pentru că am colaborat cu Catrinel Dumitrescu, care mi-e colegă de aproape 20 de ani la Teatrul Notarra din București. Este primul spectacol care ne-a adus împreună pe aceeași scenă. A fost frumoasă perioada în care am lucrat pentru spectacol, în care am repetat și ma bucur că atât premiera, cât și restul reprezentațiilor au fost primate excelent.

■ Spectacolul este scris de Catrinel Dumitrescu...
■ Nu, este o adaptare făcută de ea după autoarea franceză Pauline Domal. Și regia îi poartă semnătura. E un spectacol pe care l-am făcut însă împreună...

■ De ce Dvs. pentru acel rol, al femeii cu certitudini în carieră și întrebări în viața privată?
■ Catrinel m-a întrebat... Este un text pe care ea l-a mai jucat, în altă formulă. Personajul mi s-a părut interesant – o directoare de creație într-o agenție de publicitate. În piesă se întalnesc două lumi – lumea personajului meu, cu lumea personajului lui Catrinel, o femeie simplă, care lucrează ca instalator. Cele două se întâlnesc în noaptea de Revelion, într-o anumită împrejurare pe care nu vreau să le-o divulg celor care nu au văzut piesa. Este o comedie lirică în care sunt prezentate problemele umane ale femeilor, indiferent din ce categorie socială fac parte.

Trădarea o simte doar cel trădat, nu cel care trădează
■ În rolul acesta, prima reacție a publicului atunci când a început spectacolul, cu un tablou care vă arată... altfel a fost „ce frumoasă e!”. Pentru că ținuta vă permitea un joc interesant al picioarelor...
■ E doar o imagine frumoasă, de început...

■ Apoi, pe măsură ce descoperim personajul, aflăm o femeie în apogeul carierei, aflată într-un post de decizie și, interesant!, orbită de dragostea pentru un bărbat. Vorba aceea... „Nu vă temeți de femeile deștepte, și pe ele dragostea le prostește!”. Cum primește publicul acest gen de spectacole-oglindă a realității contemporane? Practic, cele două eroine de pe scenă puteau fi văzute în public, în stânga sau în dreapta vecinelor de scaun. Genul acesta de spectacol vinde mai bine?
■ Problemele femeilor de pe scenă sunt și problemele femeilor din sală. Știu asta... Da, cred că da, cred că genul acesta de spectacole vinde mai bine. Lumea este interesată să vadă cum se rezolvă problemele pe care le are fiecare dintre noi, cum sunt abordate pe scenă și cum pot fi privite din afară. Și eu, ca spectator, aș fi curioasă să văd cum reacționează această femeie în momentul în care află, în noaptea de Anul Nou, când își aștepta iubitul, că el tocmai s-a logodit cu altă femeie. Sigur că, din afară, anumite lucruri pot părea comice, reacțiile sunt foarte diferite – vrei să-l omori, vrei să te omori, vrei să te răzbuni pe toată lumea, accepți, plângi, lovești...

■ Ați învățat ceva de la personajul acesta?
■ Nu știu dacă am învățat ceva, i-am transmis, poate, din experiența mea. Dar anumite experiențe pe care le-am avut în viață m-au determinat să-l fac în felul acesta.

■ De ce credeți că oamenii trădează în iubire?
■ Trădează din multe motive. Din dorința de a fi mai bine, mai importanți, mai puternici decât ceilalți. Pentru a-și dovedi că sunt unici... Sau din dorința de a face și altceva... Eu cred că, fundamental, oamenii trădează fără să creadă că au trădat. Trădarea o simte doar cel trădat, nu cel care trădează. Cel care trădează consideră că a făcut un lucru pe care trebuia să-l facă pentru el însuși, deci și-a fost fidel sieși.

Eu am învățat foarte mult din durere
■ Dacă v-ați petrece noaptea dintre ani alături de personajul Dvs., ce i-ați spune acestei femei? Ce i-ar spune Victoria Cociaș rolului său?
■ I-aș spune să-și trăiască până la capăt această experiență, să rumege bine toată durerea, toată furia... Să își trăiască durerea pentru că este o experiență puternică și să-și folosească puterea pe care o capătă pentru a merge mai departe, spre Cunoaștere.

■ Pe Dvs. durerea v-a învățat?
■ Da, eu am învățat foarte mult din durere. Am învățat să supraviețuiesc și să folosesc experiența respectivă mai târziu, în diferite feluri – ca experiență pentru profesia mea, ca experiență în relațiile cu oamenii... Fiecare durere, atunci când apare, trebuie trăită până la limită.

■ Dacă ne raportăm la mulți actori din România, atunci când le rostim numele ne vine în minte o tipologie de personaj. În cazul Dvs. e altfel – fiecare personaj pe care îl interpretați în prezent vine din zone diferite de compoziție. În care dintre rolurile pe care le abordați acum rezonați cel mai bine? În „Aici nu-i de joacă” rochiile ne permit să vă descoperim ca fiind o femeie frumoasă, în filmul „Lindenfeld – O poveste de dragoste” v-am descoperit sensibilitatea...
■ În „Lindenfeld – O poveste de dragoste” sunt o femeie în vârstă, spre 65 de ani, o femeie care a trăit expeiente drmatice: – deportarea în Siberia, probabil violuri, a suportat frig și foame, a muncit fizic... deci e un cu totul alt personaj. N-a apucat să-și desăvârșească educația, deși întoarsă din chinuri a devenit învățătoare într-un sat. Dar este o femeie puternică, a putut să-și păstreze optimismul, bunătatea și iubrea pentru oameni și puținul din jurul ei. Iubeste viața simplă. Mă regăsesc mai mult în rolul din acest film decât în personajul din „Aici nu-i de joacă”. Dar, ca experiență de viață sunt mai apropiată de „Aici nu-i de joacă”.

■ Ce roluri abordați în prezent?
■ Un rol special, total diferit joc în „Poker Face”, unde interpretez rolul unei femei dintr-o cu totul altă categorie – o femeie puternică într-o lume a bărbaților, cu trăsături fruste. O femeie cu o minte concretă, care joacă poker la nivel mondial, un om care are ceea ce se cheamă poker face, adică o față pe care nu se poate citi nimic. Ea servește prin vorbe niște adevăruri despre viață și încearcă să-și crească copilul într-o lume pe care o consideră ca o junglă.

■ Să nu uităm de „Maria Callas – La Divina”...
■ Este rolul meu de suflet, rolul de care mă simt cel mai apropiată. Este un spectacol despre viața unui Creator care a încercat să atingă performanța.

■ Poate că este spectacolul cel mai puțin înțeles de publicul neinițiat.
■ Nu cred neaparat asta! Dar, poate... Pentru că vorbește foarte mult despre creație, despre ce înseamnă să fii creator și despre ce înseamnă să faci performanță.

■ Dacă ar fi să-i punem o oglindă istoriei... fizic nu semănați cu Maria Callas. Dar după ce am văzut acest spectacol am avut impresia că Maria Callas seamănă cu Victoria Cociaș. Este un spectacol puternic! E greu să joci rolul unei persoane care a existat și care a contat? Sunteți „ca ea” sau „ca dumneavoastră”?
■ Sigur că este foarte greu. Cred că eu mă transform foarte mult în Callas. Eu nu pot să spun că sunt „ca mine” în Callas. Pentru că eu sunt o persoană mai blândă, mai puțin competitivă. Nu pot să spun că aș muri dacă nu fac ceva – ceea ce se întâmplă cu Callas. Ea a făcut niște sacrificii imense ca să ajungă unde a ajuns. Și a și călcat peste cadavre ca să ajungă unde a ajuns. Este o mentalitate de învingător care dă totul. Să nu uităm că ea, zece ani, a ars complet. Complet! Și-a sacrificat viața pentru profesie. Și așa a reușit să lase o amprentă foarte puternică în opera mondială. A re-creat spectacolul de operă, fiind și o mare actriță, în același timp.

■ Din nou vă întreb... Dacă, de data aceasta, Callas ar sta în fața Dvs., ce i-ați spune?
■ I-aș spune că A MERITAT tot ce a făcut ca să ajungă ce a ajuns. Și că a lăsat o urmă foarte puternică în lumea asta.

■ A meritat pentru noi, sau pentru ea?
■ A meritat sacrificiul. Chiar și pentru ea. Dar, în primul rând, pentru lume, pentru noi. Pentru ea... nu știu dacă eu aș face acest sacrificiu, dacă aș fi capabilă. Ca să ajung unde a ajuns ea.

■ De ce nu l-ați putut face?
■ Nu știu... Nu am datele ei de caracter. Nu oricine poate să facă ce a făcut ea.

■ Dacă îl privim din sală, spectacolul este sfâșietor. Fiecare replică sapă în sufletul spectatorului. Credeți că dacă Maria Callas ar fi în sală, retrăind povestea propriei vieți, ar spune că a meritat?
■ Nu știu... Nu știu! În orice caz, în tot ce a rămas de la ea, în mărturii de-ale ei, se pare că cea mai mare bucurie a fost performanța. Fericirea ei a fost scena. Poate prin asta ne asemănăm.

Teatrul a fost dintotdeauna pentru cei mulți
■ Este unul dintre cele mai importante spectacole pentru Dvs., dar este un spectacol precum un glob de cristal, de care spectatorii ar trebui să aibă grijă. Ce se întâmplă cu el, în perioada următoare? Cu destinul său?
■ Sper că spectacolul va avea o viață lungă. Eu consider că trebuie văzut de publicul tânăr, de toți cei care încearcă să își facă o carieră. În orice domeniu... Este pentru cei care au un talent, o dorință de a face performanță. Publicul merită să vadă drumul până la succes, transformările interioare. Nu este numai un spectacol despre Maria Callas. Am avut mulți spectatori total neavizați dar care au iubit extraordinar piesa. Este un spectacol interactiv – vorbesc cu sala. Mi s-a întâmplat să vină pe scenă o tânără care voia să facă un master class de operă. Am ieșit din partitură, dar nu și din rol. Reacțiile publicului au fost întotdeauna frumoase. Oamenii mi-au raspuns la întrebări, s-au conformat... De exemplu, când am spus „dacă nu auziți veniți mai în față sau părăsiți sala”, la un moment dat, trei sferturi din sală s-a ridicat și au venit în față. Nu mi-a venit să cred! Până acum, a fost un spectacol pe care „destinul” cum spui, l-a ajutat mult. Faptului că Marinela Țepuș, directoarea Teatrului Nottara, a iubit atat de mult spectacolul, i se datorează reluarea lui cu success, după 15 ani. Acum suntem în discuții pentru relansarea lui într-o nouă formulă, poate de coproducție cu un alt teatru din țară…Suntem pe drumul cel bun. Sper! Mai ales că se întrevede și un turneu la Paris, unde suntem invitați de Institutul Cultural Român, invitație făcută special pentru spectacolul „Callas – La Divina”. O să-l jucăm în București și poate și în alte orașe. Eu aș vrea să îl joc în centrele mari universitare – la Cluj, la Timișoara, la Iași. E un spectacol care merită!

■ De câte ori se curmă viața unui spectacol, motivele anunțate de instituțiile de cultură sunt cele de ordin pecuniar. De când a devenit teatrul „pentru cei mulți”?
■ Teatrul a fost dintotdeauna pentru cei mulți.

■ Arta este pentru cei mulți?
■ Nu neapărat. Arta este pentru cei care o vor. Dar instituțiile culturale cred că trebuie să-i învețe pe oameni să vrea. Trebuie să facă eforturi pentru a aduce oameni în sală la lucruri de calitate. Sunt foarte mulți care fac concesii pentru public... nu trebuie... Asta fac televiziunile de consum, uneori și teatrul independent. Sigur că un actor joacă și comedii, comedii ușoare și care să distreze oamenii, dar un teatru profesionist, susținut de stat ar trebui să mențină un anumit nivel pentru a învăța publicul. Sala de spectacol este și un loc unde poți să-ți desăvârșești educația.

■ V-ați gândit să vă faceți o companie privată, de teatru independent, care să producă spectacole?
■ Compania există deja! A sprijinit cinci ani turneele la Avignon, iar „Maria Callas” este o coproductie între Ecran Cinema Managment și Teatrul Nottara. La fel, de exemplu proiectul „Aici nu-i de joacă”, este relizat de Ecran Cinema, producatorul importantului Festival Internațional de Film MECEFF de la Mediaș. Și se joacă la Nottara, într-un anumit regim.

■ Viitorul teatrului este... teatrul independent?
■ E greu de făcut presupuneri despre viitorul teatrului. Deocamdată noi funcționăm într-un sistem cvasi-socialist, teatrele încă sunt susținute de instituțiile statului. Instituțiile funcționează cu subvenții de la stat. Probabil că vor fi din ce în ce mai puține. Probabil că teatrul privat va câștiga teren. Nu se știe când, însă, pentru că e foarte greu la noi. Nivelul de trai fiind scăzut, adică salariie fiind mici, nu poți să îți permiți să vinzi bilete suficient de scumpe cât să îți asigure producția și distribuția unui spectacol.

■ În momentele în care sunteți pe scenă aveți și răgazul de a vă uita în sală?
■ Depinde de spectacol.

■ Când ați văzut ultima dată în sală, la un spectacol de teatru, un om influent, un politician în post de decizie? Vin politicienii la teatru?
■ Nu prea... Personal nu prea i-am văzut... Pe domnul Băsescu l-am văzut o dată la Teatrul Evreiesc. Demult... acum vreo nouă ani. Se pare că la ultimul „Scandal la Operă”, spectacol la Nottara, a fost domnul Ionuț Vulpescu, actualul Ministru al Culturii. Era și o ocazie specială, se sărbătorea ziua de naștere a lui Mircea Diaconu. În rest... nu.

■ De regulă la premiere vin persoanele publice, pentru a se întâlni cu presa și pentru a fi văzute. La spectacolele curente vin oamenii îndrăgostiți de teatru. Când considerați că un spectacol este în culmea sa – la premieră sau pe parcursul stagiunii, când se rodează?
■ La premieră e ceva proaspăt, ceva poate încă crud. Sunt terminate cu succes repetițiile. Dar nu este desăvârșit în relația cu spectatorii. Un spectacol se desăvârșește în relația cu sala mai târziu... publicul influențează piesa. Sala influențează scena. Pe parcurs, după zece, douăzeci de spectacole poți să spui că o piesă este „așezată”.

■ Plecați la Paris, am înțeles că veți merge curând și în Germania...
■ Da, vom merge la Köln cu „Aici nu-i de joacă”, pe 21 februarie. Un alt proiect este pentru Festivalul de la Avignon. Eu am fost ani de zile acolo, între 2001 și 2008. Am făcut multe spectacole acolo, regizate de Radu Dinulescu sau regretatul Petre Bokor. Mă întorc cu bucurie acolo, unde am avut șase ani la rând mare succes. Ajunsesem un fel de „brand”. Mă recunoșteau pe stradă „microbisștii” Avignonului, pentru că în Franța sunt mulți! Am făcut spectacole în limba franceză pe care, apoi, le-am jucat și în alte locuri din Franța: Grenoble, Nimes... Avignon-ul, festivalul Off, e o imensă piață de teatru – vin impresari și cumpără spectacole pentru diverse orașe din Franța. Am început în 2001 cu o premieră mondială a lui Fernando Arrabal, care ne-a onorat cu prezența la Premieră, spectacolul având cronici excelente chiar în afara presei avignoneze. „Le Figaro” a scris o cronică elogioasă. Cu spectacolul „Hymnus” al lui Gyorgy Schwajda, în regia lui Radu Dinulescu, am luat la Avignon Marele Premiu al Presei „Coup de Coeur du Club de la Presse”. Anul acesta pregatim pentru Avignon Off piesa „Alpenstock” a autorului Remy de Vos, în mare vogă acum în Franța. Regia o va semna tot Radu Dinulescu. După Avignon sperăm să îl aducem și în România, unde îl vom juca în limba română.

■ Jucați în limba franceză... Cum e pentru un actor să joace într-o limbă străină?
■ Spectacolul e dependent de limbă. Am jucat în franceză și engleză – limbile pe care le știu. Publicul e diferit, limba e diferită, tu ești diferit. Eu nu pot să-mi traduc. Când joc în limba respectivă nu-mi traduc. Nu mă traduc. În momentul acela gândești în limba respectivă, atât cât poți. Am jucat în „Mila”, spectacol scris de Bernard Proust, un autor avignonez, profesor de filosofie îndrăgostit de limba franceză. Omul acesta a scris o monodramă pentru mine, după ce m-a văzut în alte spectacole. Iar spectacolul avea tema emigrării și, în același timp, limba franceză. Un spectacol filosofico-poetic splendid!

■ Cum se face că legăturile Dvs. cu străinătatea sunt atât de puternice, în timp ce România nu vă invită întotdeauna în prim-plan?
■ E adevarat… Pentru că la noi sunt multe grupuri, clici, „cluburi”, simpatii antipatii... Eu nu fac parte din ele! Poate fi un dezavantaj, dar mi-l asum! În acest mod îmi păstrez indepedența! Lupt pentru spectacolele mele, lupt pentru publicul meu.

■ Dar credeți că asta este menirea unui artist? Să lupte? Nu doar să facă artă?...
■ Asta ar fi într-un caz ideal. Dar nu trăim într-o lume ideală!