Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Petru Dumitriu era un june ambiţios. Fecior al unui ofiţer de provincie şi al unei femei provenite dintr-o familie scăpătată de nemeşi (mici nobili) secui, şi-a dorit încă din prima tinereţe glorie şi bani. Cum în timpul războiului erau la modă studiile făcute în Germania (Moscova încă nu intra în discuţie), a prins în 1941 o bursă pentru a învăţa filozofie la München.
Probabil în acea perioadă visa la o existenţă bună într-o economie de piaţă. Imediat după 23 august 1944 a trebuit să se întoarcă în România. A găsit altă atmosferă decît lăsase. Pe străzi lătrau comuniştii, climatul politic era destul de încărcat. Arătosul Petru a mirosit că tovarăşii sovietici campaţi în ţară vor impune un regim comunist, aşa că s-a orientat rapid spre mediile de extremă stîngă.
ÎNTÎLNIREA. Întors în ţară, a şi debutat în Revista Fundaţiilor Regale cu o nuvelă. În 1945 a intrat într-un concurs organizat de “Universul Literar” pentru cea mai bună nuvelă a anului. În juriu erau nume prestigioase, Tudor Vianu, Felix Aderca, Victor Eftimiu, dar şi Henriette Yvonne Stahl. Nu se ştie ce chimie a funcţionat între Dumitriu şi doamnă. Ea a făcut lobby pentru ca tînărul să umfle premiul destul de consistent, iar el a făcut ce i-a citit în ochi. A început o relaţie bizară, în ciuda faptului că doamna Stahl era mai mare decît cvasidebutantul Petru cu 24 de ani. Henriette (născută în 1900), care debutase în 1924 cu romanul “Voica”, avea relaţii în toată lumea literară provenită din perioada interbelică. Trăise cu poetul Ion Vinea, era apreciată de Mihail Sadoveanu şi de scriitorii strînşi în jurul lui Eugen Lovinescu. Ea provenea dintr-un mediu diferit de cel al lui Dumitriu. Era de origine franceză, iar tatăl ei, Henri Stahl, era inventatorul unei metode celebre de stenografie şi stenograf-şef al Senatului României. Trăise din copilărie în mediul cosmopolit al marii burghezii bucureştene. Ca scriitoare, ea spulberase mitul femeii care scrie sensibil despre natură sau poveşti de dragoste siropoase.
ZECE ANI. În 1946, Petru Dumitriu şi-a spus că nu are rost să mai dea bani pe chirie şi s-a mutat cu doamna Stahl în apartamentul acesteia de lîngă Cişmigiu. Cu cît comuniştii deveneau mai duri, cu atît Petru se plia mai bine pe linia lor ideologică. Pe lîngă scriitorii consacraţi, trecuţi din oportunism în barca lor, gen Mihail Sadoveanu, Mihai Ralea, Victor Eftimiu, Tudor Arghezi sau Camil Petrescu, tovarăşii aveau nevoie şi de tineri “imaculaţi”, care nu făcuseră “politică burgheză” şi nu combătuseră în gazetele politice interbelice. Dumitriu, ca şi Titus Popovici sau Marin Preda, era potrivit pentru rolul ăsta. În 1947 era redactor cu probleme de ideologie la revista Flacăra. În 1951, prin romanul “Drum fără pulbere”, în care preamărea Canalul Dunăre – Marea Neagră (lucrările se făceau cu deţinuţi politici, din care mulţi au murit), a intrat în graţiile marilor autorităţi de partid. A luat Premiul de Stat, care valora imens în bani, i-a crescut baremul pe care-l primea pentru articole sau proze, era chemat pe la mesele potentaţilor roşii. După “Pasărea Furtunii”, publicată în 1955, a luat iar Premiul de Stat şi a fost uns director al ESPLA (Editura de Stat pentru Literatură şi Artă). Fără să aibă practic o funcţie de partid, se poate spune că făcea parte din nomenclatură. Juca tenis cu Gheorghiu-Dej, era o prezenţă constantă în casele şefilor de partid, iar Leonte Răutu, şeful sectorului ideologic al PMR, ţinea cont de sfaturile lui. Doamna Stahl, ca “scriitoare decadentă”, trebuia să stea cu capul la cutie. Relaţia cu “astrul literaturii noi” îi oferea un fel de imunitate.
Dezgheţul de după moartea lui Stalin şi denunţarea acestuia de către Hruşciov i-au permis lui Dumitriu să încerce să depăşească şabloanele realismului socialist. Relaţia cu H.Y. Stahl începuse însă să scîrţîie. Ruptura s-a produs în jurul anului 1956. Dumitriu nu mai era un ins sărac care voia să se afirme, iar rolul de arac al doamnei Stahl încetase. Scriitorul a făcut totuşi un gest de cavalerism. Înainte de ruptura totală, a luat-o formal de nevastă şi la puţin timp a divorţat. Probabil voia să-i acorde Henriettei, prin statutul de fostă doamnă Dumitriu, protecţie în faţa autorităţilor şi un statut privilegiat.
FUGA. “Cronică de familie”, romanul în trei volume publicat în 1957 de Petru Dumitriu, a fost un mare succes literar. Ca şi Marin Preda sau Eugen Barbu, ceva mai înainte, Dumitriu sărise din limba de lemn de extracţie sovietică şi se deosebea net de pasta formată din ciocănari şi strungari transformaţi în scriitori, care împînzise literatura română a anilor ’50. Apariţia romanului însă a stîrnit şi un şir de invidii şi rivalităţi pînă atunci latente. Poetul Mihai Beniuc, de asemenea un favorit al regimului şi duşman ireductibil al lui Dumitriu, a ciripit la partid că scheletul romanului l-ar fi constituit de fapt un manuscris al lui Ion Vinea, ajuns în posesia doamnei Stahl, pe care mai junele său inamic l-ar fi adaptat şi l-ar fi făcut mai stufos. Cu toate acestea, “Cronică de familie” a avut răsunet internaţional. Sătul de intrigile de la Bucureşti şi conştient că poate să cadă oricînd în dizgraţie, în 1960, Petru Dumitriu, împreună cu cea de-a doua soţie a sa, Irina Medrea, a fugit în Occident, trecînd în Berlinul de Vest după o călătorie în RDG.
La Bucureşti, lumea politică şi literară a luat foc. Securitatea a început o campanie de compromitere a scriitorului. Anchetatorii au procedat metodic şi i-au luat la întrebări pe Ion Vinea şi pe H.Y. Stahl. Fosta doamnă Dumitriu pe termen scurt a fost chiar arestată.
SCANDALUL. Poetul a scris o declaraţie cum că la baza “Cronicii de familie a stat manuscrisul său “Lunaticii”. În declaraţiile luate doamnei Stahl, aceasta spunea că i-a stilizat lui Dumitriu romanul şi că s-a folosit de toate relaţiile ei pentru a-l impune în mediul cultural al epocii. Ancheta s-a făcut sub presiune, aşa că nu o să cunoaştem niciodată exact ce procent din declaraţiile Henriettei reprezintă adevărul şi cît a scris, fiindcă bănuia că aia vor să citească securiştii. În ţară s-a început, în presa culturală, o campanie împotriva transfugului, procedeu care va fi folosit şi mai tîrziu împotriva lui Ion Caraion.
În Franţa, unde se refugiase, Dumitriu a mai scris nişte romane cu cheie despre nomenclatura de la Bucureşti, care nu au avut foarte mare succes. Opera sa principală a rămas “Cronică de familie”, la scrierea căreia a contribuit, măcar cu sfaturi, şi H.Y. Stahl.
Doamna Stahl a murit în 1984 la Bucureşti, iar Petru Dumitriu, în 2002, în Franţa.
Securitatea
Henriette Yvonne Stahl a fost umflată de Securitate la scurt timp după fuga în Occident a lui Petru Dumitriu. A fost anchetată timp îndelungat de o echipă condusă de locotenent-colonelul Mircea Anghel. Dosarul acestei anchete a ieşit la iveală din arhivele fostei Securităţi acum puţin timp. Sînt interesante adnotările anchetatorilor. Chiar dacă ele au fost scrise în 1960, în perioada de timid dezgheţ a lui Gheorghiu-Dej, ele arată că “băieţii” de la DSS îi urau profund pe duşmanii regimului. Scriitorul fugar este calificat drept “bestie” şi “monstru”, iar fosta sa parteneră mai vîrstnică e făcută “babă”, “haimana” sau “prostituată”. Furia securiştilor demonstrează că şefii partidului şi ai forţelor de represiune au resimţit drept o lovitură puternică “defecţiunea” lui Dumitriu şi că aceasta a făcut valuri pînă la vîrfurile ierarhiei PCR. Doamna Stahl a fost nevoită să-şi stoarcă din memorie tot felul de amănunte sordide din relaţia ei cu prozatorul, demonstrînd că tovarăşii epoleţi erau ca mentalitate la nivelul unor ţaţe bîrfitoare.
Citiţi şi:
PERECHEA-ETALON A NEFERICIRII ● S-au iubit pînă la moarte
Eminul şi Doamna lui
Dacă nu ne-ar fi rămas de la Eminescu şi Veronica splendidele scrisori de dragoste, poate nu i-am mai fi considerat cuplul ideal, etalonul de îndrăgostiţi fără noroc, sufletele-pereche care nu pot fi împreună într-un destin fatal. Geniului lui poetic şi misterului ei feminin se adaugă aureola morţii premature a amîndurora, astfel încît povestea lor de iubire are şi mai mult romantism.
PRIMUL GHIONT ● Alecsandri se îndrăgosti de o tuberculoasă frumoasă
Jurnalul unei iubiri
Mă mir cum de nu s-a gîndit nimeni să ecranizeze povestea de amor dintre Vasile Alecsandri şi Elena Negri. El tînăr, bogat, cu spirit de poet, ea luminoasă şi plăpîndă ca o lumînare ce abia mai pîlpîie... femeile s-ar îmbufna fiindcă unghiile nu li s-ar înconvoaia rapid ca la pisici, să-şi înţepe bărbaţii imobili în faţa scenelor de romantism legănat de gondolele veneţiene – tu pe mine nu m-ai iubit niciodată!
IUBIRI MORTALE ● Natalia între cuminţenia lui Steo şi orgiile cu Mitif
Împuşcată în fese
Îngeri şi demoni, icoane ori torţionare ale sufletului, venere şi madone, soţii sau amante au fost femei care au tulburat simţirea, oricum labilă, a poeţilor, influenţîndu-le, de cele mai multe ori, decisiv opera. Că ele însele şi-au programat asta sau întîmplător s-au ataşat ca un neg zbîrcit sau ca un apendice otrăvit de numele scriitorului, acest fapt le-a conferit intrarea, chiar dacă mai "lăturiş", pe uşa literaturii. Noroc că istoria aceleiaşi literaturi le lasă acolo unde le e locul: pe prag, chiar dacă dincoace de uşă.
DE-ALE BĂRBAŢILOR ● Anton Holban şi Octav Şuluţiu rup prietenia din cauza unei femei
Holban şi prietenul, Lydia şi mitraliera
Povestea e simplă ca bună ziua. Lydia, o evreică frumoasă şi bogată, voia să vadă cum pupă şi ce spune un scriitor. Îl cunoaşte pe Octav Şuluţiu, un tînăr talentat şi sărac, care se îndrăgosteşte de ea. Relaţia se transformă în triunghi amoros la ivirea lui Anton Holban, prietenul cel mai bun al lui Şuluţiu, şi el tot un scriitor talentat şi sărac.
DĂRUIRE ● Agatha Grigorescu şi-a dedicat viaţa poetului Bacovia
Ecou de romanţă cu arome violete
Se întîlneau o dată pe an, se plimbau în tăcere sau beau o cafea în camera poetului şi discutau despre revoluţii. Uneori, el cînta la vioară sau îi recita versuri. S-au căsătorit la 12 ani de la debutul poveştii lor de iubire. Poetul, măcinat de proprii demoni, a scris despre amorul de plumb, dar a găsit mereu în iatacul şi-n sufletul soţiei un refugiu liniştitor.
LENY CALER ● Camil Petrescu o învaţă să citească literatură, Mihail Sebastian o iubeşte
Cenuşăreasa devenită stea
Camil Petrescu îi citea din propriile cărţi, îi rafina gusturile în materie de literatură, o învăţa cum să nu interpreteze vulgar un rol. Mihail Sebastian scrie de dragul ei o piesă de teatru – Jocul de-a vacanţa –, iar în jurnalul său suferă pînă la sufocare din dragoste neîmpărtăşită.
MEMORII ● Cella Serghi arată în cartea sa cît de mult l-a iubit pe Camil Petrescu
Manifest pentru posteritate
S-au cunoscut la Ştrandul Kiseleff din Bucureşti. Ea cu liceul abia terminat, consumatoare de Ionel Teodoreanu, blondă şi cu părul căzut pe jumătatea dreaptă a feţei. El scund, uşor surd, cu ochii albaştri, albaştri. Au venit prezentările: "Scriitorul Camil Petrescu!". A se citi cu accentul pus pe "scriitorul", vă rog!
ÎMPĂRTĂŞIRE ● Lygia şi Gellu Naum nu au avut fii biologici, dar au adunat mereu n preajmă oameni tineri, pe care i-au învăţat limba lor
Iubirea care ne duce în miezul miracolului
"Ce prăpădiţi eram, Doamne, şi ce ne mai iubeam,/ ca nişte linguri de lemn nedesfăcute încă din trunchiul lor comun..." Lygia a fost pentru Gellu mai mult decît o muză, a fost însăşi jumătatea sa, fiinţa necesară alături de care poetul a reinventat o lume.
