x close

La moartea lui Caragiale

0
Autor: Carmen Anghel 08 Iun 2012 - 21:00
La moartea lui Caragiale
Vezi galeria foto


Ion Luca Caragiale. A murit prea devreme. Avea multe proiecte. Mai avea foarte multe caractere de observat, de analizat, de descris. Ii forfoteau in minte. Asa cum el ne forfoteste noua astazi, nu ne lasa sa trecem cu vederea peste faptele Trahanachilor, Catavencilor, Mitelor, Bibicilor, Miticilor, Mangafalelor, Mamitelor si asa mai departe. Pentru ca, foarte des (daca nu chiar in fiecare zi, aproape banalizand) spunem: ce actual e Caragiale! Avand in vedere ca a trecut un secol de la moartea sa!

Ne-am obisnuit sa vedem in Caragiale un individ care sta intr-un colt si pune lupa pe lume. Ei bine, Caragiale era si el... om. Ii era teama de microbi, ii era teama de foc, ii era teama de inaltimile muntilor. Mai avea grija copiilor, a banilor. Si, desi a ras tinandu-se cu mana de burta de caracterele proaste din tara, de fapt, Caragiale era un mare patriot. Spera, poate, ca sagetile lui sa mai invinga prostia si trufia. Era pasionat de muzica clasica. Idolul sau era Beethoven.

A murit in noaptea de 8 spre 9 iunie (21/22 iunie) 1912, la Berlin, in “autoexil'. Avea 60 de ani.

Prietenii si admiratorii sai au fost socati.

Octavian Goga a scris “A murit Caragiale', in Precursori: “Cand am citit ca s-a prabusit de fulgerul unei clipe, am ramas uluit si nu-mi pot inchipui nicidecum imaginea stranie a mortii lui Caragiale. Un nenea Iancu neputincios, cu grumazul plecat de povara batranetii, sau un Caragiale cu mainile incrucisate pe piept, amutit pentru totdeauna, niciodata nu mi-a trecut prin minte. Cum sa se inchida pe veci ochii lui care patrundeau sufletul si straluceau de departe ca doua suliti de argint? Ce sa faca pamantul cu ei?... Cum sa se impace cu repaosul de veci creierul lui pururi framantat, acest complicat si sensitiv seismograf intelectual, care nu avea clipe de odihna?... Ramai infrant, prostit, ti se moaie bratele... Te cuprinde in mreaja lui gandul zadarniciei tuturor celor omenesti, te supune un dezgust de materia urata, de carnea care ne tine in stapanirea ei... Iti vine parca sa-ti frangi in doua condeiul si sa-l arunci ca pe-o unealta netrebnica... La ce e toata goana asta chinuitoare, cand ursita nu acorda nici un privilegiu celor alesi, cand domnesc pe de-antregul aceleasi legi, cand si Caragiale a putut sa moara. L-au ingropat si i se va topi tarana... vremea va trece... vor veni oamnei invatati sa-i cantareasca scrisul, profesori cu ochelari sa-i descifreze cartile, sa scrie studii cu adnotatii derspre Conul Leonida sau Catavencu... Au sa-l claseze, sa-i deie locul cuvenit in istoria literaturii, sa-i fac un monument la Bellu...

Noi insa, care am avut norocul sa-l vedem si sa-l auzim, vom ramanea toata viata stapaniti de senzatia ca prin moartea lui Caragiale s-a deschis o prapastie, s-a facut un gol in natura, ca de-o perturbatie cosmica. Cu cat va trece vremea, va creste tot mai mult silueta lui si vom ramanea totdeauna vrajiti de farmecul celui mai luminat creier romanesc. Ii vom spune povestile, ii vom repeta glumele. Se vor crea legende si personalitatea lui va lua proportii mitice. Generatiile viitoare nici nu vor putea intelege daca din stralucirea unei minti s-au intrupat veodata astfel de raze orbitoare...'

Tudor Arghezi surpinde intr-un articol al sau reactia bucurestenilor cand presa a publicat disparitia dramaturgului. “Pentru Caragiale. Ma gaseam duminica, zi de 10 iunie, dimineata, intr-un democratic vagon de tramvai, incarcat cu lume bucuresteana. Tramvaiul se opri in Piata Teatrului, si o hora sprintena de tigani marunti, cu ziare subsuoara, se prinse in jurul nostru: «Moartea lui Caragiale! editie speciala!...» sau «Moartea lui Caragea!» Numele autorului glumet al atator cuvinte stalcite si fraze pompoase conrupte suferea soarta neologismelor rostite de cetatenii din Obor care vorbeau pe la 1880 «pe ridicatele», sau cum se mai zicea in stil academic, tot pe atuncea, «in mod radical». Intelesei numaidecat, cu mult tumult de voci sentimentale in sufletul meu, ca Ion Caragiale murise. De balconul Teatrului zarii spanzurand, ca o bucata de noapte, drapelul negru, care cu catva timp mai devreme se clatinase deasupra sicriului lui Petre Liciu.

Ochii imi alunecara pe fata beatificata de brici si de pudra a conpasagerilor mei duminicali, imbracati in cele mai proaspete straie: cateva evantalii sprijinite de umerii cucoanelor asudate bateau ca niste aripi desfacute si taiate scurt, in aceasta primavara, de pasari domestice, cu penele pestrite, rosii, verzi si albe. Domnii, raniti, ai fi crezut, la cap, isi tamponau fruntea cu batista cocolosita-n palma sau si priveau cu multumire forma ghetelor galbene, prin care totusi relieful de la degetul mare al piciorului, comprimat de rigorile boxului calf, pana la lustru, le amintea de suferintele indurate la incaltare. Erau in tramvai cu totii ca la vreo cincizeci de insi, cu doamne cu tot, indeletnicindu-se in cate feluri toate, fiestecarele din ei. Vestea mortii lui Caragiale nu pricinui nici o miscare, nu dete loc la nici un zvon de glasuri, vagonul se urni din statie, si ziarele, racnite de vocile puilor de tigani, gasira un singur cumparator, in persoana slugii dumneavoastra. Eu stiu, desigur, ca a murit intr-o buna zi si Goethe si tot nu s-a clatit de pe fata luminii nici macar o frunza ca sa coboare de la sinesi pe mormantul lui. Si nesimtirea lucrurilor a fost deopotriva de mare ori de cate ori s-a povarnit in prapastia glorioasa a omenirii vreununul dintre curajiosii alpinisti ai gandirii. (…) Ma asteptam insa la o treasarire generala a tovarasilor mei de tramvai; voiam sa-i vad ca iau parte si dansii oarecum (...) la gandurile noastre, ale celor care, exagerat de mult sau exagerat de putin punem pret pe viata stinsa a lui Caragiale. O clipa, jignit, m-as fi sculat sa tin un discurs de invective. Caragiale nu exista pentru niciunul din cei cincizeci, nici in cea mai pierduta din amintiri. El care s-a scoborat in toti acestia; care i-a dumicat cu de-amanuntul; care si-a-nmuiat condeiul in gura si in creierii lor; care i-a batjocorit cu atata iubire ca sa-i faca tot pe ei sa rada... (...) E nevoie sa mai spunem cine a fost Caragiale? Sa taiem in scrisele lui luminisuri ipotetice, cand tot ce-a scris el e atat de limnepde si de just luminat? (...) El vedea stilul aproape material, cu scobituri, cu reliefuri, cu linii si arabescuri, si, cetind pe Caragiale, stravezi conturul si graficul ideilor. Pe unele din paginile lui pare ca ti-ai plimba pipaitul, ca sa descoperi sub fluiditatea degetelor, ca atunci cand inconjuri cu mana o tiara veche de aur, pietrele scumpe prinse definitiv in metalul de pret...'.

In volumul “Amintiri despre Caragiale', aparuta in 1972 la editura Minerva, au fost tiparite si aduceri aminte mai putin triste. Fiica dramaturgului, Ecaterina Logadi, spune in “Din amintirile mele despre tata': “(...) In scrierile tatii regasesc multe din obiceiurile si intamplarile din viata lui. Farfuriile cu «dunga conabie», din «Doua loturi», au existat cu adevarat la noi in casa la Bucuresti. Mama era foarte gospodina si-si imbogatea averea casnica prin schimburi in natura cu chivutele. Cand tata cauta vreo haina veche, de care i se facuse dor, mama marturisea scuzandu-se: «Dar nu mai era de purtat, n-o mai puteai pune si nu stii ce farfurii frumoase cu dungi roz am luat pe ele». Daca tata era bine dispus – totul se sfarsea cu glume si rasete, dar daca tata avea o zi rea, discutia se transforma in adevarata tragedie, exact ca in nuvela.'

La Sinaia, Caragiale mergea in fiecare an (se pare, pentru binele si sanatatea copiilor). Iata ce isi aminteste fiica sa: “In curte, tata isi construise o cabana cu scanduri cu un gemulet si o mica usa. Inauntru erau covoare de iuta cu miros acru, cateva fotografii pe pereti, o masa de scris, o canapea si o lampa «sistem cu acetilena». Acolo isi facuse el un refugiu unde se retragea sa lucreze. Dar cum incepea Dimitriu (un muzician apreaciat de scriitor ­ n.r.) sa cante, tata iesea in prag si dupa cateva ezitari mergea intr-acolo, lasandu-si lucrul si cedand pasiunei lui pentru muzica. Venea sa-l asculte pe «papa Haydn». Eu ma pitulam in dosul casei lui Dimitriu ca sa aud muzica si comentariile entuziaste ale tatii. Se emotiona la fiecare bucata, glasul lui devenea cald si vorba vibranta. Stiam atunci ca si in coltul ochilor ii stralucea o lumina neobisnuita.(...)'

La Berlin a plecat cu orgoliul sangerand. Nu primise premiul Academiei. Dar a continuat sa scrie cu si mai mult foc. Fiica sa ne introduce in intimitatea sa de creator. “Aveam noua ani cand ne-am mutat la Berlin. (…) Imi amintesc odaia de lucru a tatii, unde si-a petrecut ultimii ani. Era orientata spre nord, caci tata nu suporta mult soare. In odaie era numai strictul necesar: un pat, un birou, cateva scaune, rafturi de carti la care umbla mereu lasandu-le ravasite. Pe masa de scris o lampa verde ardea zi si noapte, luminand teancuri de manuscrise. Cu slova lui frumoasa si ingrijita, multe din ele pastrau semnele nepieritoare, mult altele erau sfasiate si aruncate la cos. Pe peretele de care era lipit patul, mai totdeauna ramas nefacut, erau batute doua portrete dupa fotografii, in marime naturala, care infatisau pe tatal si pe mama lui. Mai erau si cateva scaune simple si inca o masuta la capataiul patului. Intre cele doua biblioteci, pe o fasie de perete, atarna o rogojina fina chinezeasca, aceea in fata careia este el fotografiat in costum oriental, cu pantaloni stramti si ciorapi albi de lana groasa. Ferestrele erau mari si fara perdele. De acolo privea tata spre piata din fata, plina de flori si impodobita in mijloc cu o fantana. Pe podea era o mica scoarta. Pe ea rasfoia tata atlasurile, visand la departate calatorii, in care ne asocia uneori si pe noi: «Hai sa ne plimbam putin». In odaia aceea nu avea voie sa intre nimeni in afara de mama.'

Un spatiu ca o scena din piesele sale. “Decorul, zicea el, in care evolueaza personagiile, trebuie sa fie condensat, esential, ca pe el sa se profileze puternic eroul. Cat despre personajele sale, iata secretul sau: «Nu incep niciodata sa scriu pana ce nu aud si vad omul, cu toate amanuntele lui in fata mea. Intai ii zic pe nume, iar dupa aceea incepe el sa ma conduca pe mine; caci eu doar numele i l-am gasit inainte sa-l fi cunoscut».' Iata ce alte “trucuri' mai folosea Caragiale. Ele au fost dezvaluite de Horia Petra-Petrescu, un tanar scriitor care si-a luat doctoratul la Leipzig, in 1911, cu lucrarea “Ion Luca Caragiale – viata si opera'. Aflat in vizita la Caragiale, a aflat unele dintre micile lui secrete de creatie. “Aici sunt notitele referitoare la comedie. O multime de foite mici de hartie, pe cari se afla scrise fraze – observatii, bon-moturi, calambururi. Intr-un alt caiet – mai mic ­ e scheletul piesei, continutul fiecarei scene redat in stil telegrafic. Pe o fisa vad intreg planul scenei in orizontal, desemnat cu creionul: «Nu pot sa lucrez altfel. Trebuie sa vad persoanele aievea: cum se plimba de la un loc la altul, ­ cum vin, cum gesticuleaza, pe care use ies – caci altfel nu sunt persoane vii». Pe alta fisa observ un desen fragmentar al mobilierului din comedie. (...) Uite sa-ti arat si alte taine – ca sa vezi mai bune dupa culise. Imi deschide inainte un catalog cu alfabetul de pe margini. Citesc numai nume: la fiecare litera zeci si zeci de nume. «Vezi, de aici imi aleg si imi botez persoanele. Nu pot sa scriu nici un randulet pana ce nu mi-am botezat pe Tache si pe Titirca si pe toti ceilalti.» (...)'

Cella Delavrancea, fiica bunului si iubitului sau prieten Barbu Delavrancea, a fost cea de a doua fiinta care l-a vazut mort pe Caragiale in dimineata aceea urtata. “Intr-o dimineata, caragiale n-a aparut in salon sa asculte o fuga de Bach. Am lucrat singura (…) si am inceput sa studiez marea sonata de Schumann in fa diez minor. (...) Dintr-odata, un tipat a sfasiat firul melodic. M-am ridicat cuprinsa de frica si m-am indreptat spre odaia de culcare a lui Caragiale. Usa era deschisa. El, alunecat jos, langa pat, cu mana stanga crispata pe cearsaf, capul dat pe spate, fata alba, ochii ficsi. Ingrozita, sotia lui (Alexandrina Burelly ­ n.r.) il privea. (…) Moartea il atinsese rapid, fara sovaire, asa cum desigur si-o dorise, esenta in spatiu, verb fara adjectiv. De atunci, nici n-am mai studiat sonata de Schumann, nici n-am mai suportat s-o aud.' (Din Cella Delavrancea “Scrieri', editura Eminescu, 1982)

Se stinsese pentru totdeauna cel care, spune aceeasi Cella Delavrancea, cu “privirea lui adanca cerceta cu solemnitate de bufnita cotloanele sufletesti, prindea pricinile mecanismului psihologic, inregistra neiertatore toata gama vanitatii omenesti, samanta cea mai de seama a inspiratiei sale'.


 

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



 
Afisari: 5633


Mai multe titluri din categorie

Românul Gabriel Bebeşelea, pe primul loc din 330 de dirijori ai lumii, la Lucerne Festival Academy (Elveţia)

Românul Gabriel Bebeşelea, pe primul loc din 330 de dirijori ai lumii, la Lucerne Festival Academy (Elveţia)
Galerie Foto Gabriel Bebeşelea, prim-dirijorul Operei Naţionale Române Iaşi, s-a clasat pe prima poziţie la Lucerne Festival Academy (Elveţia), un masterclass-concurs organizat cu cel mai mare dirijor în acest moment - Bernard...

Avram Iancu de Voivodina. Românii din afara graniţelor sărbătoresc astăzi Unirea Basarabiei cu ţara

Avram Iancu de Voivodina. Românii din afara graniţelor sărbătoresc astăzi Unirea Basarabiei cu ţara
Galerie Foto Astăzi 27 martie este ziua Unirii Basarabiei cu România. Cu acest prilej mi-am amintit de întâlnirile importante (şi în acelaşi timp emoţionante) ale membrilor Asociaţiei Astra (Asociaţiunea transilvană pentru...

Cele şapte “minuni” ale Iaşiului. Kitschuri arhitectonice ale capitalei Moldovei

Cele şapte “minuni” ale Iaşiului. Kitschuri arhitectonice ale capitalei Moldovei
Galerie Foto Marele zid moldovenesc. Piramida lui Dubeţ. Pagoda lui Popescu. Colosul de la fosta Bancă agricolă. Şi mai sunt, dar ne oprim doar la acestea. Monumente de prost gust ale capitalei Moldovei. Între punctele...

Pictor Florin Șuțu: Metafora nu este un scop în sine

Pictor Florin Șuțu: Metafora nu este un scop în sine
Galerie Foto La Cercul Militar Național, expoziția “Aqua alta”, a pictorului Florin Șuțu vă așteaptă până la finalul lunii martie. Expoziția este o odă adusă apei, dar nu în accepțiunea previzibilă a termenului –...

Codul termitelor austriece, respins de Klaus Iohannis

Codul termitelor austriece, respins de Klaus Iohannis
Ambasadorul Austriei face lobby pentru compania Holzindustrie SchweighoferBătălia pe noul Cod Silvic a fost încheiată de preşedintele României, Klaus Iohannis, care a decis ca această lege să fie reexaminată,...

În numele laicului, al necredinţei şi al sfântului dispreţ

În numele laicului, al necredinţei şi al sfântului dispreţ
Galerie Foto “Religiile, o goală comedie, spovedania, o minciună, prohodul, o prostie”, spunea profesorul şi medicul ieşean Constantin Thiron, omul de ştiinţă ce s-a lepădat de credinţă şi care a fost înmormântat la...

Constantin Tănase, omorât de ruşi? Tănase - fustangiul juca cu actriţe “dezbrăcăţele”. Ar fi avut-o şi pe Maria Tănase în trupă şi nu numai…

Constantin Tănase, omorât de ruşi? Tănase - fustangiul juca cu actriţe “dezbrăcăţele”. Ar fi avut-o şi pe Maria Tănase în trupă şi nu numai…
Marele comic Constantin Tănase nu a fost omorât de ruşi! Aceasta a fost ipoteza lansată de soţia sa după tragedie. Însă au circulat fel de fel de legende. Că ar fi murit din cauza unei pneumonii provocate şi...

Insistenţi, enervanţi şi obraznici! Hăituiala recuperatorilor de credite

Insistenţi, enervanţi şi obraznici!  Hăituiala recuperatorilor de credite
Uşurinţa cu care judecătorii încuviinţează executările silite aruncă zeci de mii de români în ani de procese Milioane de români sunt asaltaţi zilnic de telefoane şi scrisori venite din partea firmelor de rec...

Părintele Mina “Dumnezeu”, cel care l-a creștinat în închisoare pe Nicolae Steinhardt

Părintele Mina “Dumnezeu”, cel care l-a creștinat în închisoare pe Nicolae Steinhardt
Galerie Foto Arhimandritul Dobzeu de la Huşi este un sfânt încă din viaţă. Părintele Mina este botezătorul a mii de Nicolae, printre care şi cunoscutul Nicolae Steinhardt. Sute de amărâţi, mii de români anonimi, zeci de...

Academician Liviu Pendefunda: “Studiul cărţilor şi scrisul vor deveni elitiste. După cunoaşterea împărtăşită miliardelor de oameni vom asista la un fenomen invers epocii Gutenberg”

Academician Liviu Pendefunda: “Studiul cărţilor şi scrisul vor deveni elitiste. După cunoaşterea împărtăşită miliardelor de oameni vom asista la un fenomen invers epocii Gutenberg”
Galerie Foto Este cel mai important poet esoteric al momentului. Doctor în poezie, dar şi în proză. Cu jurământul lui Hipocrate taie poveşti, împarte versuri, face incizii în prefeţe critice. E un neurolog al personajelor...

Interviurile Jurnalul, Ecaterina Andronescu. Meditaţii fără bani pentru Bacalaureat

Interviurile Jurnalul, Ecaterina Andronescu. Meditaţii fără bani pentru Bacalaureat
Elevii de clasa a XII-a care vor să se pregătească de Bacalaureat şi nu au bani de meditaţii au la dispoziţie platforma online de videocursuri de matematică, fizică şi chimie a Universităţii Politehnice...

Primăvară în cavouri. Mărţişoare eterne, pentru morţi, noua modă la Iaşi

Primăvară în cavouri. Mărţişoare eterne, pentru morţi, noua modă la Iaşi
Galerie Foto Hai să-ţi dau un mărţişor pentru vecie! Să ţi-l prinzi în carne şi oase! Să-ţi intre primăvara în putreziciune. Să te bucuri de întuneric şi răcoare! Uite, răposate, ce soare frumos a răsărit! Să ai...

Reţeaua bancherilor. Beneficiarul unor retrocedări dubioase, Bancherul cuprului s-a format la şcoala Naşului Kremlinului

Reţeaua bancherilor. Beneficiarul unor retrocedări dubioase, Bancherul cuprului s-a format la şcoala Naşului Kremlinului
Jurnalul Naţional a publicat ieri un articol care arăta modul în care un afacerist controversat, Horia Şchiopu Simu, a primit de la stat o despăgubire de 103 milioane de euro pentru un teren, după ce cumpărase...

Au murit împreună, după ce au fost nedespărţiti timp de 60 de ani

Au murit împreună, după ce au fost nedespărţiti timp de 60 de ani
Octogenarii soţi Aurica şi Gheorghe Haciu vor fi înmormântaţi odată. Va fi o înmormântare dublă. Peste câteva zile, bărbatul şi femeia, decedaţi recent vor coborî în aceeaşi groapă simultan, pe aceeaşi...

Campionul retrocedărilor, 103 milioane euro. Horia Simu Şchiopu a primit de la ANRP o despăgubire record

Campionul retrocedărilor, 103 milioane euro. Horia Simu Şchiopu a primit de la ANRP o despăgubire record
Galerie Foto Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (ANRP) a devenit vaca de muls a băieţilor deştepţi care în strânsă legătură cu mediul politic au speculat vulnerabilităţile statului. Unul dintre...