x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Special Luiza Mirela Iancu, 27 de ani. Crimă cu autor necunoscut

Luiza Mirela Iancu, 27 de ani. Crimă cu autor necunoscut

de Valentin Zaschievici    |    Carmen Dragomir    |    07 Dec 2011   •   21:00
Luiza Mirela Iancu, 27 de ani. Crimă cu autor necunoscut

Luiza Mirela Mirea avea 27 de ani. A murit impuscata in cap in seara de 21 decembrie 1989, la Sala Dalles. Acum odihneste in Cimitirul Eroilor, iar numele sau a fost dat unei alei din cartierul Berceni.

Identitatea criminalului nu e nici azi cunoscuta si probabil nici nu va fi vreodata. Tatal Luizei, generalul in rezerva Marin Iancu, el insusi disident anticomunist, nu are liniste pana cand vinovatii de crimele comise in acele zile nu-si vor primi pedeapsa. In memoria tinerei care si-a dat viata in acea zi, reluam fragmente semnificative din interviul pe care ni l-a acordat tatal sau in primavara anului 2004.

In ziua de 21 decembrie 1989, isi amintea tatal Luizei, i-a sarit inima din piept de bucurie cand doua colege de serviciu au intrat in biroul sau si i-au zis: "Nea Iancule, vino-ncoa ca a venit ziua ta, vino sa vezi ce-i afara". Se sparsese mitingul, manifestantii strigau "Jos Ceausescu!" si "Vrem li­bertate!". El lucra in centru, la o intreprindere care se ocupa cu demolarile, din doi pasi a fost pe Calea Victoriei, in puhoiul de lume care forfotea intre cordoanele de scutieri.

Pe la ora 15:00, ajutat de niste cunoscuti, a spart usa ICRAL Herastrau, pentru ca directorul de acolo ii incuiase pe angajati, intre care era si fiica sa cea mica. Impreuna au mers acasa, sperand ca vor gasi acolo intreaga familie. Fiica cea mare, Luiza, lipsea. Lasase, pentru sotul sau, Petrica, un bilet. Acesta avea sa fie ultimul semn de viata lasat celor dragi. "Petrini, eu sunt acolo unde sunt toti romanii. Ma gasesti la Sala Dalles, in fata."

"Am stat putin, isi aminteste Ma­rian Iancu, am ascultat stirile de la Europa Libera si am plecat din nou pe strada, spre Intercontinental, cu fiica mea cea mica si cu prietena sa, domnisoara Ionescu. Ele au ramas pe trotuar si eu m-am alaturat grupului care incepea sa construiasca ba­ricada. Luam tot ce era de luat de la restaurantul Pescarul, de la Dunarea, inclusiv un multicar de la intreprinderea unde lucram eu. Era in jur de 17:30-18:00. Am observat cum se aranjau in fata noastra de-acum grupurile de soldati, pe aliniamente si responsabilitati pe care le primisera, prin ordin. Cel care conducea ostilitatile chiar in fata noastra era maiorul Amaricai de la MAN, pe care l-am identificat ulterior.

In momentul cand am trecut de acasa spre baricada am vazut ceva urme de sange pe trotuar; nu puteai trece pe-acolo, pentru ca te legitimau, dar aveam avantajul ca locuiam chiar langa Hotelul Lido. Pana sa construim baricada am vazut ca a trecut un blindat care a intrat peste oameni, peste tineri, i-a calcat pur si simplu. Atunci au fost primii morti, cei 11. Deja se crease panica si in acelasi timp se dezvoltase instinctul de ura in cei care ramasesera. Ulte­rior, la proces, martorii au spus ca in mijlocul acestora a ramas o fata care le striga celorlalti: «Nu fugiti, ca nu ne omoara pe toti!». Se presupune ca era vorba de fiica mea cea mare, de Luiza. A fost impuscata cu o arma cu luneta, pentru ca a intrat glontul prin ceafa si a iesit prin frunte.

Dupa trecerea primului blindat, au fost primii sapte morti impuscati in fata Salii Dalles. Prin reconstituire s-a demonstrat ca s-a intamplat in jurul orei 17:30. Era si intuneric, nu vedeai de unde se trage. Am auzit numai focurile. Dupa ce am construit baricada, ne-am urcat pe rand, adresand lozinci, incurajari. La vremea aceea nu-l cunosteam pe Dan Iosif, dar el avea sa fie o legenda a Revolutiei; era cel care reusea sa retina atentia celor din jur. I-am intins mana, am urcat pe baricada si m-am prezentat: «Un fost detinut politic de la Aiud». Cu el erau Romeo Raicu, Szilaghi, Dinca si altii care aveau sa devina cunoscuti.


Am ramas cei mai loiali acestei baricade. Initial au fost cateva sute de oameni, dar in ultimele momente nu eram mai mult de o suta. Dupa ce au venit cu blindatele si au daramat baricada, la 12 noaptea au inceput sa traga. Am fugit care in ce parte am apucat. Am luat-o pe fiica mea cea mica si am coborat impreuna la metrou. Deja se daduse ordin sa nu mai vina nici un tren. Multi au fost prinsi acolo si carati in diferite locuri. A venit insa un tren si am reusit sa ne urcam, am coborat la Piata Romana si am fugit acasa. Odata ajunsi, primul lucru pe care l-am facut a fost sa telefonam dupa Luiza, fiica mea cea mare. Sotul sau aflase de la un coleg cu care plecase de la serviciu ca «a luat-o valul». Am incercat si la alti colegi de-ai sai, insa nimeni nu a stiut sa ne spuna unde e si ce s-a intamplat cu ea.

Pe 22 dimineata, impreuna cu Petrica, sotul sau, am plecat sa o cautam la Spitalul de Urgenta, dar n-am gasit-o inregistrata. Era in jur de 7:00-7:30. Venea o coloana de muncitori de la Pipera. Se strigau lozinci. Ne-am atasat de aceasta coloana si ii chemam pe cei care ieseau la geamuri sa ni se alature. Am venit pe Dorobanti, pe la Spitalul de Oftalmologie, pe Cosmonautilor, si am intrat apoi pe Magheru. Ne-am oprit la noi acasa, a coborat si sotia si am mers aproape 30 de metri dincolo de Hotel Lido, unde erau amplasate tancurile armatei.

In jurul orei 11, armata a retras tancurile. S-a aruncat cu flori, o parte dintre manifestanti s-au urcat pe tancurile lor, deja se crease o stare de fraternitate. Petrica a plecat sa o caute pe Luiza la spitale, la Jilava, peste tot. Epuizase toate principalele spitale.

La un moment dat, cineva i-a recomandat sa o caute la Cantacuzino. A gasit-o. Era acolo. Dar eu aveam sa aflu asta mult mai tarziu. Pentru ca acea zi mi-am petrecut-o in sediul Comitetului Central. Am primit sarcina de la colonelul Radulescu sa asigur paza generalului Vlad, care primise la randul sau ordin sa transmita la toate unitatile din tara sa depuna armele. Trebuia sa ma asigur sa nu vorbeasca ceva codificat. De acum se tragea catre noi dinspre palat. A trebuit sa stingem luminile, sa punem la geamuri fel de fel de perdele. Am stat inauntru pe tot timpul noptii, iar dimineata, cand am iesit, am gasit pe langa ziduri oameni ciuruiti de gloante.

Pe 23 abia, cand am ajuns acasa, Petrica mi-a spus ca a gasit-o pe Luiza. Am mers sa o recunoastem la spital. Cei care au primit la spital cadavrul sau nu au vrut sa dea amanunte. Directorul de acolo ne-a spus ca atunci cand a fost adusa, pe 21 seara, a venit o Salvare fara numere de inmatriculare, din care a coborat un cetatean care a spus: "Luati acest cadavru si nu stiti nimic".

Pentru ca locuiam intr-o zona foarte periculoasa, am luat hotararea sa plecam un timp de-acasa dupa ce am aflat de moartea Luizei. Ne-am dus la o colega de serviciu a sotiei si, pe 24 sau 25, pe seara, ne-am trezit cu un telefon. Cineva a intrebat daca familia Iancu e acolo. Am luat receptorul si m-a intrebat daca avem nevoie de un cosciug. Nu stiu cine era...

Fiica mea era o copila foarte ambitioasa, frumoasa, inalta, vesela, avea un cult al muncii deosebit, era un om extraordinar. De cand s-a nascut ii spuneam "globuletul meu de aur". Era foarte indragostita de sotul sau, care, la randul sau, o iubea foarte mult. In perioada detentiei mele fusese data afara de vreo doua-trei ori din facultate. Ii placea sa compuna, avea cateva jurnale, ca orice tanar la varsta sa... Luiza parca a presimtit ca nu se va mai intoarce acasa. In ziua de 21, inainte de miting i-a spus sotiei mele: "Eu vreau sa fiu curata la mitingul asta si sufleteste, si trupeste". A facut un dus si a plecat. Noi am luat-o dupa aceea ca pe o premonitie de-a sa."

×