x close
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Mai 1968, luna febrei revoluţionare

1
Autor: Marinela Nardin 24 Mai 2008 - 00:00
Mai 1968, luna febrei revoluţionare


FINALUL UNEI EPOCI ● Revolta contra convenţiilor prăfuite a coalizat studenţi şi muncitori
Festivalul de la Cannes, care şi-a întins zilele trecute covorul roşu, are anul acesta o secţiune aniversară: Classic – 40 ans après. Aceasta va include filmele care nu au mai fost difuzate la Festivalul din mai ’68 din cauza revoltelor studenţilor şi muncitorilor parizieni. Mai ’68. Luna în care societatea franceză a trăit finalul unei epoci.



FINALUL UNEI EPOCI ● Revolta contra convenţiilor prăfuite a coalizat studenţi şi muncitori
Festivalul de la Cannes, care şi-a întins zilele trecute covorul roşu, are anul acesta o secţiune aniversară: Classic – 40 ans après. Aceasta va include filmele care nu au mai fost difuzate la Festivalul din mai ’68 din cauza revoltelor studenţilor şi muncitorilor parizieni. Mai ’68. Luna în care societatea franceză a trăit finalul unei epoci.

Pentru mulţi străini referirile francezilor la "mai ’68" constituie un veritabil mister. Evenimentele de acum 40 de ani mai provoacă şi azi dezbateri încinse şi divizează opinia publică franceză. Nu întîmplător, una din promisiunile candidatului Sarkozy la presedinţia franceză a fost aceea de a "termina cu moştenirile din Mai ’68". Despre ce moşteniri e vorba? Şi care ar fi beneficiile "lichidarii" acestora? Pentru a răspunde la aceste întrebări, propunem azi un retur asupra unui episod din istoria Franţei contemporane. Faptul că acesta e puţin cunoscut şi că se pretează interpretărilor contradictorii e datorat complexităţii personajelor implicate şi diferitelor curente de idei care l-au inspirat.


EVENIMENTELE. "Scînteia" evenimentelor are la origine o cerere mai mult decît banală: în martie 1968, la Universitatea pariziană Nanterre studenţii băieţi cer dreptul de a avea acces în căminele fetelor. În scurt timp, acestei "doleanţe" i se alătură şi altele, din ce în ce mai politizate, multe din ele venind în totală contradicţie cu politica învăţămîntului superior, considerată ca învechită şi sclerozată. Revoltele se răspîndesc cu rapiditate şi majoritatea facultăţilor din Franţa intră în grevă, unele după altele. Salariaţii nu întîrzie să li se alăture, şi la scurt timp Franţa e paralizată de o grevă generală. Pe străzile Parisului au loc lupte de stradă între manifestanţi şi jandarmi, se construiesc baricade, se lansează pietrele din pavaj, se inventează sloganuri revoluţionare (dintre care multe se mai folosesc si azi):

Fiţi realişti, cereţi imposibilul – "Soyez réalistes, demandez l’impossible"
E interzis să interzicem! – "Il est interdit d’interdire!"
Sub asfalt se află plaja – "Sous les pavés, la plage"
Alegerile – capcana pentru proşti – "Élections, piège à cons";
Alături de emblematicul:
Sîntem cu toţii evrei nemţi – "Nous sommes tous des Juifs allemands".

Puterea este depăşită de amploarea evenimentelor. Represiunea e severă, cu toate astea rămîne în limite normale, nimeni nu a murit în timpul înfruntărilor dintre manifestanţi şi poliţia CRS (Compagnies républicaines de sécurité, poliţia antirevolte). Preşedintele Franţei, Charles de Gaulle, contribuie şi el la confuzia generală, dispărînd în neant o zi întreagă. Mai tîrziu s-a aflat că a fost în Germania, la Baden Baden, pentru a vizita o companie a armatei franceze aflată în deplasare. De acolo îşi va organiza reapariţia şi reprinderea frîielor conducerii ţării. Adunarea generală e dizolvată şi alegerile organizate în iunie 1968 aduc la putere o covîrşitoare majoritate gaullistă, confirmare a faptului că "febra revoluţionară" s-a calmat la sfîrşitul lunii mai.

Mişcarea "Mai ’68" s-a sfîrşit rapid, însă ideile sale au impregnat de acum spiritele. Ele vor avea o influenţă sigură asupra politicienilor şi artiştilor anilor ’70-’80, epocă în care "generaţia ’68" ajunge să deţină puterea decizională.


O MIŞCARE INTERNAŢIONALĂ. Puţini ştiu că mişcările din Mai ’68 s-au produs şi în alte ţări, însă de manieră diferită. De ce generaţia ’68 a simţit nevoia să-şi facă auzite ideile? Explicaţia cea mai simplă este legată de perioada de după război. Copiii născuţi după 1945 au nevoie să manifeste împotriva unei reguli imemoriale, în care toţi tinerii de vîrsta lor plecau la război. Războiul rece ţine comuniştii şi liberalii într-un echilibru precar. Decolonizarea e terminată, însă alte conflicte izbucnesc în lume, în Asia spre exemplu, unde armata americană o înlocuieşte în Vietnam pe cea franceză. Războiul din Vietnam trezeşte numeroase critici şi proteste chiar din partea americanilor. Pentru prima oară în istorie, o societate exercită dreptul de vigilenţă asupra operaţiilor militare declanşate de propriile guverne. Protestele pacifiste se alătură altor cerinţe: cele pentru drepturile negrilor, ale minorităţilor, ale homosexualilor, ale femeilor. În SUA, anii ’60 abundă în aceste dezbateri aprinse, însă salutare. Mişcările hippie aduc şi ele propria contradicţie, respingînd un sistem pe care îl judecă prea materialist şi supus societăţii de consum.

Protestele sociale se întind şi dincolo de frontierele SUA, în Mexic, unde se termină însă tragic, prin asasinarea a sute de studenţi în Piaţa celor 3 culturi din Ciudad de Mexico. Evenimentul dramatic este cenzurat însă de autorităţile care încearcă să protejeze organizarea olimpiadei.

În Olanda, mişcarea Provo agită spiritele prin ironiile la adresa autorităţii regale şi a celei militare. Germania, Italia şi chiar şi Spania lui Franco cunosc şi ele mişcări contestatare.

Contestarea unei societăţi e firească. Revendicările sînt normale, de asemenea, însă care era scopul lor? Care era noul model de trai în comunitate pe care îl propuneau aceste mişcări atît de diferite? În absenţa unei coordonări şi datorită multitudinii de revendicări, răspunsul la aceste întrebări nu e nici simplu şi nici unic. Două mari direcţii par azi să se evidenţieze.


UN COMUNISM "CU FAŢĂ UMANĂ". Prima pare să fie respingerea totală şi radicală a unei societăţi de consum, judecată inaptă să satisfacă nevoile tinerilor. "Metrou, muncă şi somn: nu, mulţumesc" ("Métro, boulot, dodo: non merci!") era unul dintre sloganurile epocii. În concepţia unora dintre tinerii manifestanţi din ’68, soluţia ar fi fost adoptarea unui comunism nonstalinist, care să garanteze respectul drepturilor omului, însă fără masacrele sovieticilor şi ale aliaţilor lor. Primăvara de la Praga şi evenimentele din Republica Cehoslovacă par la început să dea dreptate celor care întrevăd o îndulcire a doctrinei comuniste şi o deschidere spre democraţie. Primul secretar Dubcek angajase ţara pe panta reformelor, vizînd construirea "socialismului cu faţă umană". Experimentul, dacă reuşeşte, va conjuga – cred ei – partea "bună" a comunismului cu partea cea mai puţin nefastă, a capitalismului.

Alţii îşi vor exprima dezacordul cu ideile comunismului stalinist prin aderarea la maoism, văzut ca o enormă promisiune de fericire pentru o întreagă generaţie. Ideea că societatea comunistă poate evolua armonios spre democraţie devine foarte răspîndită în anumite medii, inclusiv în cele de dreapta. Ca dovadă, între 14 şi 18 mai 1968, preşedintele De Gaulle şi soţia sa fac o vizită oficială în România lui Ceauşescu, ocazie cu care se semnează contracte industriale (cel cu Renault). Însă toate aceste "deschideri" nu sînt decît praf în ochi, comuniştii din est nu au nici o intenţie de a democratiza ţările respective, iar Primăvara de la Praga se sfîrşeşte printr-o brutală intervenţie sovietică: în 21 august 1968, trupele Pactului de la Varşovia (mai puţin România) invadează Cehoslovacia.

Iluzia comunistă se prăbuşeşte în faţa realităţii. Puţini sînt cei care îl mai venerează azi pe Mao, cei mai mulţi dintre foştii admiratori ai Marelui Cîrmaci recunosc că au fost înşelaţi şi pun angajamentul lor din epoca respectivă pe seama unei voinţe de a se identi-fica cu un comunism democratic. O dată cu dispariţia iluziei rămîne esenţialul: apariţia pe scena politică franceză a unei stîngi democratice, necomuniste.


FASCINAŢIA AMERICANĂ. Rivalitatea dintre francezi şi americani este proverbială şi nu datează de ieri, de azi. Popor "fără cultură", care a intervenit în războiul din Europa prea tîrziu şi doar "pentru a-şi apăra interesele" (teză susţinută de De Gaulle), responsabil de masacrele din Coreea de Nord şi Vietnam, americanul văzut de francezi e grosier şi fără fineţe. Cu buzunarele pline de dolari şi utilizînd metode nu tocmai ortodoxe, îşi permite să contracareze afacerile franceze din Suez şi nu era chiar rar să-i auzi comparaţia între americani şi sovietici.

Viziunea aceasta puţin măgulitoare ascundea ea o imensă admiraţie? Societatea americană în epoca respectivă era şi ea bîntuită de diverse mişcări contestatare. Francezii descoperă cu stupoare filme ca "Dr Strangelove", de Kubrick, sau "M. A. S. H.", de Robert Altmann. Primul ironizează paranoia militară, iar cel de-al doilea propune o parodie a aventurii trupelor americane în Coreea. Astfel de opere sînt inimaginabile în Franţa, unde cenzura tocmai interzisese filmul "La religieuse", de Jacques Rivette, realizat după Diderot! Cît despre critica angajamentelor militare, nici măcar nu se pune în discuţie, filmele despre războiul din Algeria sînt inexistente.

La fel şi în ceea ce priveşte libertatea de expresie a jurnaliştilor, prezentatorul canalului francez ORTF are un telefon pe birou, cînd acesta începe să sune e foarte posibil ca însuşi ministrul să fie la celălalt capăt al firului, protestînd la adresa unui cuvînt sau a unui reportaj. În SUA, datoria de ireverenţă face parte din rolul jurnalistului, e inimaginabil ca un om politic să trimită la plimbare un reporter prea insistent, ar însemna să devină imediat ţinta editorialelor celor mai virulente, iar alegătorii îşi vor aminti de acest fapt. Muzica lui Bob Dylan şi Joan Baez devine purtătoarea de cuvînt a acestei efervescenţe democratice. O nouă lume e pe cale să se nască, dar nu într-o ţară socialistă, aşa cum preziceau atîţia intelectuali ai momentului, ci în inima Americii atît de detestate. Această libertate inedită nu putea decît să contamineze Europa şi în primul rînd Franţa.


CONSECINŢELE MAI ’68. Toţi elevii francezi învaţă la istorie că ţara lor progresează în salturi, prin bruşte reajustări ale societăţii. Istoria lor e plină de astfel de "tresăriri". E posibil ca episodul Mai ’68 să fi constituit un astfel de exemplu, de amploare mai mică (nimic de a face cu veritabilele revoluţii de la 1789 sau 1848). Această concepţie foarte personală despre dialogul social care avansează prin greve şi negocieri sub constrîngere, prin blocaje şi deblocaje se deosebeşte radical de practicile vecinilor nemţi sau englezi, mult mai deschişi dialogului a priori.

În acest sens, se poate spune că în urma evenimentelor din Mai ’68 Franţa a recuperat într-o oarecare măsură întîrzierea faţă de democraţiile mai puţin rigide. După ce calmul a revenit pe străzi, partidele de dreapta au organizat o imensă manifestaţie pe Champs Elysées şi au cîştigat net alegerile din iunie 1968. Acest succes nu poate ascunde schimbările societăţii şi deschide calea spre liberalizare. Bătrînul De Gaulle renunţă la putere în 1969, demisionînd. În anii următori, progresele sociale devin vizibile în ceea ce priveşte drepturile femeilor (legalizarea avortului în 1974), ale salariaţilor (acordurile de la Grenelle, revalorizarea salariului minim), ale elevilor (organizarea de alegeri în clase, mixitate, respectul faţă de elev etc.), apariţia presei satirice şi a mişcărilor ecologiste şi antinucleare. Însă şi aici francezii văd o specificitate a ţării lor, deşi aceste mişcări n-au făcut decît să orienteze Franţa asupra a ceea ce exista deja demult în Statele Unite.

Această liberalizare, reală, dar nu fără efecte secundare, trezeşte azi scepticismul. Sloganul "să ne bucurăm fără limite" al manifestantilor din ’68 respinge învăţămîntul clasic, ceea ce poate pune probleme şi deschide porţile relativismului cultural. Mixitatea şcolilor poate să rănească anumite culturi adepte ale excluziunii. Libertatea de expresie acordată elevilor e utilizată pentru revendicări obscurantiste, respingerea societăţii de consum se transformă în respingerea democraţiei, idei promovate de unele curente actuale, atît la dreapta, cît şi la stînga.

Un cuvînt al lui De Gaulle care califica manifestaţiile din ’68 a rămas în memoria colectivă: "La chienlit" (mascarada). Ar fi putut să spună dezordine, însă a preferat să aleagă un cuvînt rar, agresiv, ştiind că trebuie să califice astfel o situaţie atît de insolită. Aproape 40 de ani mai tîrziu, ministrul de Interne de dreapta Nicolas Sarkozy vrea să cureţe unele zone cu "Kärcher"-ul (dispozitiv folosit în salubrizare). Mai puţin intenţionată decît expresia lui De Gaulle, şi această expresie a rămas în istorie. Respectul ordinii, se ştie, reprezintă fondul de comerţ al dreptei. Iată de ce nu a surprins pe nimeni faptul că Nicolas Sarkozy a denunţat evenimentele din Mai ’68 în timpul campaniei electorale pentru preşedinţie. Chiar dacă a profitat din plin de cuceririle acestei epoci – nici un alegător nu a renunţat la votul său din cauza statutului său de divorţat şi recăsătorit – noul preşedinte al Franţei s-a înscris şi el printre moştenitorii lui De Gaulle, prin seducerea nu numai a propriului electorat natural, dar şi a celor care nu sînt de acord cu unele idei şi practici provenite din evenimentele din Mai ’68.


Nu rataţi!
Despre ce a însemnat Mai ’68 pentru francezi şi nu numai citiţi în numerele noastre următoare.
Citeşte mai multe despre:   special,   gaulle

 

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Afisari: 5649


Mai multe titluri din categorie

Copilul Nae Lăzărescu fura cireşile lui Arghezi

De mare succes s-a bucurat ediţia de colecţie “Jurnalul lui Nae şi al lui Vasile”, s-au tras mai multe tiraje, devenise acest jurnal cu întâmplări din viaţa celor doi comici chiar programul de sală la...

„Dacă nu trage nimeni pentru ţară, şi fiecare e pentru el, tot mai rău o să fie”

„Dacă nu trage nimeni pentru ţară, şi fiecare e pentru el, tot mai rău o să fie”
Galerie Foto Vă prezentăm astăzi o nouă poveste din şirul de interviuri document pe care îl realizăm cu români care s-au născut odată cu România Mare, şi sunt mândri de asta. Oameni care au trecut prin viaţă atât de...

Şomajul era de trei ori mai mare. Câţi oameni nu munceau în România

Şomajul era de trei ori mai mare. Câţi oameni nu munceau în România
Acum 25 de ani, şomajul din România era de trei ori mai mare decât în prezent. Asta în condiţiile în care şi populaţia ţării era mult mai numeroasă: 23 de milioane trăiam atunci în România, faţă de 19 mi...

1993: Anul în care s-a născut Jurnalul. Tu ce făceai acum 25 de ani? (8)

1993: Anul în care s-a născut Jurnalul. Tu ce făceai acum 25 de ani? (8)
Galerie Foto La începutul vieții. Sau la începutul carierei. La școală sau aproape de examenele de maturitate. Sunt doar câteva dintre răspunsurile oferite de oamenii care au schimbat fața României în ultimii 25 de ani....

Mama şi fiul, nascuţi fix pe 7 iunie, de ziua Jurnalului

Mama şi fiul, nascuţi fix pe 7 iunie, de ziua Jurnalului
Ce coincidenţă! Sunt născută pe data de 7 iunie, şi după 34 de ani, aţi apărut voi, JURNALUL NAŢIONAL, un nou concept în presa scrisă, şi o nouă provocare pentru mine ca profesionist. Atunci am hotărât sa...

Mădălina Manole a fost abordată de compozitorul fost soţ la coadă la lapte

Mădălina Manole a fost abordată de compozitorul fost soţ la coadă la lapte
“Jurnalul”  a lansat tot felul de iniţiative gazetăreşti în premieră, a inventat tot el ediţiile de colecţie. Era 1995 şi prima ediţie de colecţie a fost cu Mădălina Manole, “Jurnalul Mădălinei...

1993: Anul în care s-a născut Jurnalul. Tu ce făceai acum 25 de ani? (7)

1993: Anul în care s-a născut Jurnalul. Tu ce făceai acum 25 de ani? (7)
La începutul vieții. Sau la începutul carierei. La școală sau aproape de examenele de maturitate. Sunt doar câteva dintre răspunsurile oferite de oamenii care au schimbat fața României în ultimii 25 de ani....

Un pensionar care nu-și recunoaște semnătura a încheiat protocolul Înaltei Curți cu SRI

Un pensionar care nu-și recunoaște semnătura a încheiat protocolul Înaltei Curți cu SRI
Galerie Foto Protocolul de cooperare dintre SRI, Parchetul General și Înalta Curte de Casație și Justiție, încheiat în 2009, poartă semnătura și ștampila președintelui Instanței Supreme, judectorul Nicolae Popa, deși...

La 100 de ani, vede viitorul României într-o lumină mai bună decât mulți alții

La 100 de ani, vede viitorul României într-o lumină mai bună decât mulți alții
Galerie Foto Continuăm astăzi seria de interviuri-document cu cei care au împlinit sau împlinesc în 2018 venerabila vârstă de 100 de ani, români care s-au născut odată cu România Mare şi care sunt martorii vii ai...

Adrian Vasilescu: Anul acela a fost greu. Chiar foarte greu

Adrian Vasilescu: Anul acela a fost greu. Chiar foarte greu
Galerie Foto “Acum 25 de ani eram redactor șef la Curierul Național”. Echipa redacțională o formau două grupuri distincte de jurnaliști: unii cu experiență și cu notorietate în presa românească; alții tineri și...

Autonomia Ținutului Secuiesc, pe românește

Autonomia Ținutului Secuiesc, pe românește
Galerie Foto După ce în episodul trecut al serialului nostru am vorbit cu reprezentanții maghiarilor din Ținutul Secuiesc care şi-au exprimat punctul de vedere referitor la autonomie, astăzi e rândul unor exponenţi ai...

Copiii fac primii paşi din instinct

Copiii fac primii paşi din instinct
(De ce e greşit să forţezi mersul copiilor) Iubirea de copii îi îndeamnă pe părinţi să fie foarte atenţi cu dezvoltarea micuţilor, apar chiar îngrijorări privind eventuale întârzieri în primii paşi,...

Premierul Italiei care a rupt alianţa cu Hitler

Premierul Italiei care a rupt alianţa cu Hitler
Majoritatea presei s-a mirat că Jurnalul a făcut un interviu cu prinţul Badoglio, în exclusivitate. Cine era frumosul italian de circa 45 de ani, interlocutorul nostru în interviu? Am profitat că prinţul Badoglio...

1993: Anul în care s-a născut Jurnalul. Tu ce făceai acum 25 de ani? (6)

1993: Anul în care s-a născut Jurnalul. Tu ce făceai acum 25 de ani? (6)
Galerie Foto La începutul vieții. Sau la începutul carierei. La școală sau aproape de examenele de maturitate. Sunt doar câteva dintre răspunsurile oferite de oamenii care au schimbat fața României în ultimii 25 de ani....

“Irlandezul din Carpaţi”, din Guvernul lui Cioloş, în afaceri cu statul lui Dăncilă

“Irlandezul din Carpaţi”, din Guvernul lui Cioloş, în afaceri cu statul lui Dăncilă
Galerie Foto Un fost consilier din Guvernul Cioloş derulează, printr-una dintre companiile la care este asociat, contracte cu statul. Şi nu este vorba despre un simplu consilier, ci despre celebrul personaj cunoscut sub numele de ...
Serviciul de email marketing furnizat de