Mămicuţele şi bebeluşii, prinos de recunoştinţă!

Sentimentele sincere ale mămicilor şi viitoarelor mămici de la Jurnalul Naţional

Mai-marii zilei, Traian Băsescu şi Emil Boc, s-au străduit, chiar şi cu preţul minciunii, să convingă prin puterea exemplului personal că e bine ca "mămicuţele" să se în­toarcă mai repede la muncă şi să nu mai stea doi ani acasă "pe banii statului" să-şi crească "be­be­luşii". În operaţiunea de a convinge masele de "mămicuţe" că nu trebuie să aleagă varianta care le "deprofesionalizează" s-a alăturat şi Elena Udrea, care nu are copii, nu vorbeşte din experienţă, dar… vorbeşte. Cum cei care au luat cuvântul nu au convins, fiind complet pe lângă su­biect, Jurnalul Naţional vă oferă opiniile şi experienţa unor mă­micuţe-ziariste despre concediul maternal şi îngrijirea bebeluşilor. 

"Am două fete gemene. Cum să le las acasă?"
Mărturisesc că am avut mari emoţii zilele acestea. În loc să mă bucur de faptul că se apropie ziua în care micuţele mele, Teodora şI Natalia, vor împlini un anişor de viaţă, am aşteptat cu sufletul la gură informaţii în privinţa viitorului meu. Se vehicula ideea că, o dată ce fetele fac un an, eu trebuie să reîncep munca, urmând să fiu "răsplătită" pentru această bravură cu 500 de lei! Bun, dar ce fac cu copiii? Asta era ideea care mă măcina! Am două fete gemene, cum să le las acasă şI eu să mă duc la serviciu? Care părinte ar face asta? Sau, cine şi-ar permite aşa ceva? Abia ce se reglementase situaţia, şI asta prin eforturile unei mame de tripleţi care reuşise să obţină un surplus de 600 de lei pentru fiecare dintre copii la sarcinile multiple, şI iarăşi ne întoarcem de unde am plecat. Nu mai spun că actualul Guvern a avut grijă acum câteva luni să ne mai ia 15 la sută din ce luam iniţial - 85% din media veniturilor pe ultimele 12 luni plus 600 de lei pentru al doilea copil, astfel că, practic am rămas cu 72,25 la sută din respectiva medie. Boc spune ceva acum de 75 la sută. Se încurcă şI el în cifre. Mă rog, înţeleg că eu nu voi fi afectată şi-mi voi primi bani la fel ca şI acum, până când fetele fac 2 ani. Asta dacă nu le mai vine la oameni vreo idee. Să nu creadă careva că mă îmbogăţeşte statul cu aceşti bani, că e vreo afacere pentru mine. Dar, măcar rămân în aceleaşi calcule. Din păcate, mă gândesc cu groază la cele care vor deveni mame de la 1 ianuarie 2011. Le compătimesc, şI în special pe cele care vor avea parte de naşteri multiple. Chiar aşa, în anunţul făcut de Boc miercuri seara nu s-a spus nimic despre mamele de gemeni sau de tripleţi. Vor mai beneficia oare de cei 600 de lei acordaţi acum pentru fiecare copil în plus la o naştere? ŞI apoi, mamele care vor sta acasă în al doilea an, cum se vor descurca cu doar maximum 1.200 de lei? Practic, statul te lasă fără bani şI îţi dă suma ce s-ar da la o bonă! E suficient, după 1 an, copilul poate creşte şI cu aer!
Andreea Capezan, tehnoredactor
Copii: gemenele Teodora şi Natalia, 11 luni

"Politicienilor care au hotărât nu le pasă"
Nici măcar nu mi-am pus problema să mă întorc la serviciu până când fiul meu va împlini 2 ani. De ce? Nu doar pentru că nu am pe absolut nimeni ca să mă ajute, ci pentru că aşa simt. Când îl văd cum creşte sub ochii mei, îmi dau seama că am ales calea cea mai bună pentru el. Sigur, de la 2 ani va merge la creşă, şi tot va fi destul de mic pentru a fi separat, o zi întreagă, de mama lui.

Însă la acel moment deja se va fi structurat o relaţie solidă cu mine, astfel încât să nu se simtă abandonat. Pentru că, din păcate, în goana după măsuri aberante, dictate, chipurile, de nevoi sociale, guvernanţi uită că pot mutila, mai târziu, destine. Un copil care se simte înstrăinat de mama lui, care nu o vede decât dimineaţa şi seara, în grabă, va dezvolta, în timp, sechele afective şi relaţionale. La 1 an, atât cât "ne permit" politicienii să ne ocupăm direct de copii, micuţul abia se obişnuieşte să fie alături de mamă. Şi doreşte asta tot mai mult, iar a fi rupt de cea care este reperul vieţii lui îi întunecă bucuria de a trăi. Lucru care, din păcate, nu poate fi măsurat sau apreciat direct. Însă, peste ani, când ne vom şubrezi tot mai mult ca naţie, când ne vom simţi tot mai înstrăinaţi unii de alţii, când nu vom mai găsi nici o cale de ieşire din crize morale, poate ne va părea rău că am pus destinul unui popor în balanţă cu o lege întunecată.

Sunt convinsă că politicienilor care au hotărât aşa ceva nu le pasă. Sunt convinsă că unul nu s-a întrebat care ar putea fi repercusiunile ei în timp. Dacă aş fi zărit măcar o umbră de înţelegere, un grăunte de părere de rău faţă de ceea ce se va întâmpla cu copiii care îşi vor "pierde" practic mamele începând cu vârsta de 1 an, aş mai fi sperat. M-aş fi gândit că nu e totul pierdut, că în spatele legilor se lucrează cu sufletul. Aşa, nu-mi rămâne decât să mă doară, pe mine, ca mamă, sufletul pentru atâtea destine ştirbite din faşă. Şi să rămân, atât cât este posibil, alături de fiul meu.
Anca Stănescu - redactor Monden
copil: Hirschpeck Alexandru, 1 an şi 6 luni


"N-am bani de supernanny sau de creşă particulară"
Deunăzi am aflat de la dl preşedinte ce sunt. O neintegrată. Una care stă acasă de mai bine de un an şi care papă banii statului pentru a-şi creşte un bebeluş care a avut ghinionul să se nască într-o "ţară a mămicuţelor şi bebeluşilor". O mămicuţă nu la fel de vrednică şi dornică de carieră ca doamna de la Dezvoltare şi Turism, o mămicuţă-cerşetoare care stă cu mâna-ntinsă la banii statului, o mămicuţă vinovată că pierde vremea acasă în loc să se ducă la muncă să cotizeze la ieşirea din criză.

Ei bine, nu e deloc uşor să stai multă vreme departe de viaţa profesională şi nici o imensă plăcere să schimbi până la epuizare pamperşi sau să fierbi biberoane. Dar nici nu poţi să-ţi laşi copilul în voia sorţii.

Când mi-aţi tăiat, domnilor, in­demnizaţia de la 85% la 70 şi ceva, am zis, vedem, mai tăiem de colo, de colo, ne descurcăm, nu e capăt de ţară. Dar să mă anunţaţi cu o lună înainte că sunt obligată, din ianuarie, să merg la serviciu, am zis: mai mare mizerie nici că se poate. Până la urmă, de voie, de nevoie, şi, probabil, după calcule grele din care au reieşit economii mărunte (deşi dl preşedinte ne-a învăţat: pic cu pic se face lac), aţi decis să ne lăsaţi pe noi, "mă­micuţele" actuale, cu indem­nizaţia de doi ani. Însă de la anunţul-intenţie şi până la decizia lui Boc cu A şi B, câte calcule, câte planuri, ce facem cu copilul.... Se aplică retroactiv, nu se aplică... Un calvar.

Am luat în calcul ca primă variantă creşa. Găsim creşă, îl ducem pe copil de dimineaţa până seara. Ce facem însă când se îmbolnăveşte? Din experienţa altor părinţi, îl duci două zile la creşă, restul săptămânii îl ţii acasă, că a făcut otită ori a răcit. Ce fac în situaţia asta? Îmi iau concediu fără plată săptămână de săptămână să-mi însănătoşesc copilul? Şi dincolo d-asta, un copil care zice doar ma-ma-ma, ta-ta-ta, mada, bâzd, ca, ga, care face caca-n pampers şi abia descoperă ce e-n jurul lui, primeşte acolo toată atenţia de care are nevoie?  Este o întrebare pe care ţi-o pui ca părinte. Creşa a picat. O luăm în calcul după vârsta de 2 ani, când copilul e ceva mai mare, mai imunizat.
A doua variantă a fost bona. A picat şi ea. Scumpă cât nu face, nu ştii ce-i poate pielea, cum se comportă cu copilul. Şi oricum ar fi fost imposibil să găsesc o bonă în care să am încredere într-un timp atât de scurt.

Şi, totuşi, dacă aş fi fost obligată să mă întorc în ianuarie la serviciu, eram nevoită să găsesc o soluţie. În ultimă instanţă, le-aş fi chemat pe bunici de la ţară să stea pe rând cu copilul. Chinuitor, dar...

Cu toate astea, nu exclud posibili­tatea de a mă întoarce la serviciu la un moment dat, înainte să se împli­nească cei doi ani. Este însă decizia mea, în funcţie de posibilităţile pe care le voi avea. Nu trebuie să mă constrângă nimeni.

Iar tu, guvernantule şi preşedinte ales, ai luat o decizie, dar oferă-mi şi condiţii. Dă-mi creşe, unele în care să-mi las copilul în siguranţă. Ce mamă şi-ar duce copilul de 1 an într-o creşă care a fost spital? Dl preşe­din­te ne asigura că se va dezinfecta ca la carte. Unde? În România? În ţara în care au murit bebeluşi pentru că a luat foc o priză? Şi, într-o ţară ca asta, lasă-mă sa optez, fără condiţionări şi discriminări de genul "stai până la un an, iei mai mulţi bani şi stimulente, stai până la doi ani, primeşti mai puţini bani şi nici un stimulent". Vreau să am dreptul de a sta cu copilul, în perioada 0-2 ani, până se pune pe picioare şi consider că îl pot lăsa fără probleme în grija altora. N-am bani de supernanny şi nici de creşe particulare de lux.

Dacă mai vreau un al doilea copil? Şi dacă peste doi ani aflu că din două opţiuni se face una, că de la in­demnizaţia de un an se ajunge la trei luni, iar dna de la Dezvoltare nu ne-a construit creşe şi nici bani nu am de o superbonă? Nu.
Lavinia Dimancea-Ovedenie - redactor Politic
copil: Andrei, 1 an şi 4 luni

O decizie aberantă a Guvernului Boc
La începutul anului voi deveni mamă, dar nu fac parte, recunosc, din categoria celor care vor să stea acasă doi ani pentru a-şi creşte copilul. Nici măcar un an. Asta nu înseamnă că-mi voi iubi mai puţin fiul decât o femeie care-şi va petrece tot timpul cu bebeluşul ei. Cred că totul depinde de cum eşti construit ca om şi de ajutorul pe care ţi-l oferă familia. Din fericire, eu mă pot baza pe sprijinul celor din jurul meu. Am o meserie de care m-am îndrăgostit de la 17 ani şi am rămas atât de ataşată de ceea ce fac zilnic, încât mă simt în stare să fiu şi mamă, dar şi jurnalist în acelaşi timp. Este o decizie perso­nală care în nici un caz nu poate fi luată ca o regulă. Într-un stat de­mocratic, fiecare mamă ar trebui să aibă dreptul de a alege ce-i mai bine pentru copilul ei. Problema mea este însă alta, nu înţeleg câţi bani economiseşte Guvernul Boc în urma acestei măsuri. Sunt foarte puţine femei în România, din păcate, care au un salariu peste 1.200 de lei. Majoritatea se încadrează între 500 şi 1.000 de lei, iar cele care au peste acest plafon, în mare parte, nu sunt dispuse să stea acasă doi ani. Deci, care-i miza? Nu pricep ce i-a făcut pe cei din Executiv să adopte o astfel de măsură. Nu cred sub nici o formă că bugetul ţării se va umple brusc anul viitor cu banii strânşi în urma măsurii luate. Cred însă în incapacitatea echipei lui Boc în a găsi cu adevărat soluţii salvatoare pentru economia naţională.
Moni­ca Andrei Capatos, redactor Politic-Eveniment

"Primii doi ani sunt unici şi esenţiali pentru dezvoltarea copilului"
Ca mamă a doi copii am avut "şansa" să cunosc ambele variante ale Legii concediului maternal: cu fetiţa cea mare, acum în vârstă de 3 ani, am prins varianta de doi ani cu cuantumul indemnizaţiei de 600 de lei. Din princina cuantumului de 600 de lei, total insuficienţi pentru o fa­milie tânără, care îşi clădeşte viitorul singură, am decis să mă întorc la serviciu când fetiţa avea patru luni şi să o las în grija bunicilor, în provincie, şi am devenit astfel "mamă de duminică", lucru resimţit din plin prin prisma relaţiilor afective părinte-copil care nu s-au sudat tocmai bine. Astfel mi-am "văzut" primul copil crescând mai mult la telefon, decât în realitate. Când a venit vremea înscrierii la creşă, fetiţa avea un 1 an şi 10 luni. Am depus dosarul în septembrie 2008 şi am primit acceptul în februarie 2009, adică după cinci luni de aşteptare... dar de creşă am fost mulţumiţi, exceptând desele îmbolnăviri specifice colecti­vi­tăţii.Varianta bonă a fost exclusă din start. Cu fetiţa cea mică, în vârstă de 1 an şi 4 luni însă am prins varianta cu 85% (70% adică – după micşorare) din media ultimelor 12 luni, lucru care m-a încurajat să iau decizia de a sta acasă chiar până la doi ani şi abia acum am realizat cât de multe lucruri am pierdut din evoluţia fetiţei mari: primii paşi, primele cuvinte, pupatul de noapte bună, primele căzături, julituri, vânătăi, bucuria de pe figura ei de a te vedea dimineaţa când se trezeşte etc.

În concluzie, primii doi ani sunt unici şi esenţiali în dezvoltarea copilului, sunt anii în care ei evoluează cel mai rapid şi în care atenţia, afecţiunea şi îngrijirea pe care le-o oferă mama în mod sigur nu pot fi înlocuite cu nici un alt substitut uman/social, aşa încât legea în varianta ei aplicabilă de la 1 ianuarie 2011 nu face decât să pună viitorii părinţi în situaţia de a alege: ori copilul, ori banii, dar din păcate un copil fără bani nu se poate creşte...

Dacă legea "nouă" s-ar fi aplicat şi pentru mine, decizia noastră ca familie era să-mi reiau activitatea de la 1 ianuarie 2011, iar fetiţa cea mică ar fi rămas în grija bunicilor, în provincie, şi iarăşi am fi devenit "părinţi de duminică". Dar am scăpat, din fericire!
Nicoleta Stanciu - contabil
copil: Alesia, 1 an şi 4 luni


"Obligat să alegi fără să ştii ce-ţi rezervă viitorul"
Sunt una dintre mamele care au avut şansa să stea acasă cu copilul doi ani, intrând în concediul de creştere a copilului la doar o lună după ce a intrat în vigoare legea privind acordarea unei indemnizaţii de 85% din media veniturilor rea­lizate în ultimele 12 luni anterioare naşterii copilului. O lege bună, pe care statul român nu a putut să o susţină decât un an şi jumătate, în vara anului trecut Guvernul luând decizia de a reduce indemnizaţiile de creştere a copilului cu 15%. În fine, vorbeam de şansa pe care mi-a acordat-o legea mai sus menţionată. Şansa de fi lângă copilul meu când a rostit primul cuvânt, când a râs, când a făcut primul pas, când a avut nevoie de medic.

Şansa de a fi într-adevăr mamă şi nu sponsor. Copilul, în special cel de până la doi ani, are nevoie mai mult decât orice de dragoste, de linişte şi de siguranţă. Iar toate astea nu i le poate oferi decât cea care i-a dat viaţă, nu bona, nu îngrijitoarea de la creşă. Guvernul Boc vine acum cu două pachete opţionale, după părerea mea, proaste amândouă. Primul – indemnizaţie lunară în cuantum de 75% din media veniturilor nete realizate în ultimele 12 luni, care nu poate fi mai mică de 600 de lei, dar nici mai mare de 3.400 de lei (dacă părintele se întoarce la serviciu înainte ca pro­genitura să împlinească 1 an, va primi un stimulent lunar de 500 de lei până când copilul va împlini 2 ani). Bun din punct de vedere financiar. Dar ce faci când copilul care la un an de-abia face primii paşi, de-abia învaţă să vorbească? 

Unde îl duci, dacă nu are o bunică (sau aceasta nu poate sta cu el), dacă nu ai bani de bonă?

Al doilea pachet opţional – concediu maternal doi ani, indemnizaţie lunară în cuantum de 75% din media veniturilor nete realizate în ultimele 12 luni, nu mai mică de 600 de lei şi mai mare de 1.200 de lei. Bun pentru că-ţi dă şansa să stai acasă până când copilul tău împlineşte 2 ani, dar prost din punct de vedere financiar. De ce să primesc 1.200 de lei indemnizaţie dacă eu în calitate de contribuabil am vărsat la stat, lunar, impozit din profitul meu mult mai mare decât această sumă? Indemnizaţia de creştere a copilului nu este un ajutor social, iar mama şi copilul nişte asistaţi, aşa cum ar vrea guvernanţii să ne simţim.

Cei 1.200 de lei de-abia ajung copilului, iar din aceşti bani se presupune că ar trebui să trăiesc şi eu, în calitate de mamă. Să fac un calcul, pe scurt. Pampers, lapte – 400 de lei; fructe, iaurt, carne, legume – cel puţin alţi 400 de lei. Copilul mai are nevoie de haine, încălţăminte, creme, şampoane, medicamente care nu sunt toate gratuite, medic. Nu mai iau în calcul jucăriile, că astea sunt, probabil, opţionale. Oferta domnului Boc este din start greşită, în primul rând pentru că te obligă să optezi pentru unul dintre cele două pachete, când tu nu ştii ce-ţi rezervă viitorul. 
Carmen Vintilă - redactor Politic-Eveniment
copil: Bogdan, 2 ani şi o lună


"Românii sunt furaţi, batjocoriţi şi ironizaţi"
Sunt siderată de măsurile cumplite care se iau la noi în ţară. Nu cred că există o altă ţară în care să fie diferenţe mai mari între ceea ce plăteşte şi ceea ce primeşte populaţia. Noi nu întindem mâna, să se înţeleagă clar, sunt drepturi care ni se cuvin, am cotizat la buget lunar ani şi ani la rând.

Întâi preşedintele ţării ne spune că dacă nu ne convine ce se întâmplă în România, să plecăm din ţară. Apoi se reduc indemnizaţiile pentru mame cu 15%, asta dacă între timp nu le mai vin guvernanţilor şi alte idei absurde! Când am aflat că s-a aprobat propunerea Guvernului privind indemnizaţia şi concediul pentru creşterea copilului, am rămas fără cuvinte. Singurul gând care se repeta obsesiv în mintea mea era ce fac eu copilul meu, care abia a împlinit 1 an? Cu cine aş lăsa-o pe Teodora? Nu-mi permit să plătesc o bonă, şi, mai mult decât atât, nici nu ştiu dacă aş avea încredere în cineva, la câte situaţii neplăcute am văzut.

Guvernul ne oferă două opţiuni la fel de proaste. Este dreptul fiecărei femei să decidă când se întoarce la lucru. Faptul că nu mă număr prin­tre femeile care vor deveni mămici de la 1 ianuarie 2011 şi drept urmare nu voi fi afectată de această hotărâre mă mai linişteşte oarecum, însă am un gust amar. Plătim taxe peste taxe, dar nu beneficiem de absolut nimic. De ce nu se reduc şi obligaţiile, dacă drepturile ne sunt tăiate abuziv, din ce în ce mai mult? Nu şcoală, nu sănătate, nu siguranţă, nu pensii, nu demnitate, nu decenţă. Am ajuns să mă întreb cum o să mai trăim în ţara asta, în care preşedintele este contrazis de soţia sa în declaraţiile privind concediul postnatal al doamnei Maria Băsescu, premierul Boc se încurcă în cifre, singurele mame neafectate de această lege ar putea fi doamnele Udrea, Anastase, Vass şi Ridzi, iar Guvernul găseşte măsuri salvatoare prin reducerea indemnizaţiilor pentru copii şi impozitarea pensiilor, în timp ce se alocă mi­lioane, chiar miliarde de euro pentru ministere care nici n-ar trebui să existe sau pentru proiecte aberante. Este cea mai cumplită perioadă după decembrie 1989 şi mă întreb cât mai poate rezista acest popor. Mă rog, pentru liniştea copiilor mei, să nu retrăim o revoltă populară adevărată.
Mihaela Alexa - Administrativ
copil: Teodora, 1 an


"Măsura guvernului este abuzivă"
Importanţa concediului de creştere a copilului este o etapă foarte importantă din dezvoltarea ulterioară a acestuia. Perioada de doi ani petrecută cu nou-născutul este, în opinia mea, cea mai frumoasă pe care părinţii o pot petrece alături de copil. Este perioada când el face cunoştinţă cu această lume, cea a primului gângurit, a primului alăptat, a primului zâmbet, a primului râs adevărat şi plin de viaţă, a primilor paşi, a primei atingeri... Nimic nu se compară cu atingerea catifelată a pielii bebe­luşului, cu căldura inocenţei lui...

Primii doi ani sunt importanţi şi din perspectiva dezvoltării ulterioare a adolescentului. Începe a prinde lucruri, a le deosebi, îşi dezvoltă simţurile şi capacităţile psiho-motorii. De aceea, în opinia mea, măsura adoptată de Guvern este o măsură abuzivă, având în vedere ca şi în legea veche părinţii (taţii, ca în cazul meu) se puteau întoarce oricând la muncă...

Plafonul stabilit nu poate acoperi cheltuielile care să acopere necesităţile atât ale copilului, cât şi ale părintelui, având în vedere costurile pamperşilor, laptelui, vaccinurilor şi hranei, care ating valori de 800-900 de lei pe lună. Explicaţi-ne şi nouă, domnilor guvernanţi, cum poate trăi un părinte şi un copil din 1.200 de lei pe lună? Nu ne putem întoarce în timp, să spălăm scutecele... Societatea evoluează, iar statul trebuie să asi­gure alternative, înaintea acestor măsuri aberante.

Sunt foarte fericit şi mândru să stau acasă cu băieţelul meu. Îmi voi aminti toată viaţa perioada petrecută cu fiul meu...
Dumitru Gabriel Sorin - designer
copil: Luca-Darius, 1 an şi 5 luni


"Nu am de gând să pierd nici un moment pentru o bonă sau o creşă"
Băieţelul meu a împlinit de curând o lună şi mi-a zâmbit pentru prima dată. Nu pot să descriu în cuvinte cât de fericită sunt. S-au şters cu totul nopţile nedormite, grijile, frustrările şi teama.
Îmi iubesc copilul şi el se simte în siguranţă atunci când îl mângâi sau îl ţin în braţe.
Sunt mamă şi am ales să stau acasă doi ani de zile pentru ca băieţelul meu să fie sănătos, puternic, curajos, iubitor şi să aibă un start bun în viaţă. În aceste luni va spune pentru prima dată "mama", va face primii paşi, va descoperi lumea şi va chiui de fericire când va primi jucăria pe care şi-o dorea atât de mult. Nu am de gând să pierd nici un moment, pentru că nici o bonă, creşă, şi nici măcar bunicii nu pot să ţină locul unei mame. Indemnizaţia de creştere a copilului este un drept, chiar o investiţie în viitor şi nu un "cadou" din partea statului. De altfel, dacă toţi copiii ar avea parte de cea mai bună îngrijire şi de iubire, peste câţiva ani am trăi cu toţii într-o ţară mai bună, cu oameni mai buni şi legi mai bune.

Ce le oferă astăzi statul mamelor? 75% din venituri timp de un an, cu un stimulent de 500 de lei lunar pentru întoarcerea la serviciu mai devreme, "îngăduindu-le" apoi să mai stea acasă încă un an, dar în concediu fără plată sau, cea de-a doua variantă, 1.200 de lei maxim timp de doi ani. De ce oare am impresia că mamele sunt pedepsite? Nu există creşe suficiente, iar cele mai multe mame nu-şi permit o bonă. Pe de altă parte, ce ar trebui să primeze într-o familie: cheltuielile necesare creşterii copilului (şi după numai o lună mă simt copleşită de suma foarte mare pe care trebuie să o aloc sau plata taxelor, a impozitelor şi a facturilor? O familie în care a apărut un bebeluş cheltuieşte oare mai puţin pe mâncare şi nu mai are de plătit rate la bancă?

Foarte multe mame fac sacrificii pentru a-şi creşte copiii corect şi ar fi o fericire să fim o ţară de mămici şi bebeluşi pentru că am avea un viitor. Noi, mămicile anului 2010, am hotărât să dăm şansa de a avea un viitor ţării noastre. Statul român ce poate să facă pentru noi?
Simona Chiriac - redactor Gastronomie
copil: Mihnea Dan, 5 săptămâni


"Mamele trebuie asigurate întâi că este omeneşte posibil să se întoarcă la muncă după un an"
Nu e normal ca guvernanţii să "se ia"– prin declaraţiile pe care le fac şi mai ales prin deciziile pe care le iau – de viaţă femeilor care sunt gravide sau de cea a proaspetelor mămici. Nu e normal să afecteze viaţa unei categorii sociale care ar trebui protejată.
O dată pentru că atunci când ia decizia să aducă pe lume un copil – o femeie (şi familia ei) – se bazează pe ceva anume. Respectiv pe situaţia socială existentă, conjugată cu dezvoltarea personală a familiei din care face parte. Şi nu este logic ca lucrurile să se schimbe peste noapte. Dacă se vrea a fi luate măsuri, în ultimă instanţă ele trebuie să se refere la femeile care nu sunt puse deja în faţa faptului împlinit – de a naşte în curând. Sau şi mai normal ar fi ca întâi să se creeze condiţiile aplicării unei ordonanţe sau alta. În acest caz, întâi să se vadă de infrastructura educaţională – de asigurarea de creşe şi grădiniţe. Este o problemă delicată aceasta – după cum copilul este cel mai drag şi de preţ dar al unei familii, şi nu te lasă sufletul să-l laşi mare parte din zi pe mâini străine şi/sau în condiţii improprii. Este prima pro­blemă pe care mămicile o ridică şi poate că ar trebui să fie considerată şi cea mai importantă şi totodată indispensabilă pentru aplicarea ordonanţei. Având certitudinea că copilaşul ei de 1 an sau până într-un an (care abia învaţă să meargă şi să vorbească) este în siguranţă şi creşte într-un mediu adecvat, mamei îi va fi mai uşor să se despartă de el. Trebuie să se ajungă totuşi la nişte performanţe în acest domeniu – al creşterii şi îngrijirii copilului de un personal calificat în nişte grădiniţe şi creşe bine echipate. Performanţe care într-un an sunt slabe şanse să fie atinse. E motivul pentru care aplicarea unei astfel de ordonanţe trebuia să fie pregătită din timp. Pot fi căutate şi alte modalităţi de asigurarea a îngrijirii celui mic, mă gândesc aici la bone sau bunici, celelalte variante avute în vedere de părinţi. Să se creeze nişte cadre care să uşureze apelarea la una dintre acestea. Sunt mulţi bunici care lucrează încă, poate că ar fi bine – în măsura în care nu mai au foarte mult până la pensionare – să poată să se pensioneze anticipat în vederea îngrijirii nepoţilor. Mamele trebuie asi­gurate întâi că este omeneşte posibil să se întoarcă la muncă după un an! Nu am mai amintit de faptul că cele mai multe mame şi-ar dori să stea cât mai mult lângă puiul lor, pentru simplul motiv că vor să-l vadă la propriu pe picioarele sale, să-l ştie că poate cât de cât să coopereze cu cei din jur pentru a se face înţeles şi pentru a înţelege măcar un pic din lumea asta tot mai complicată. Totul pentru simplul motiv că-şi doresc să-i fie bine şi să fie în siguranţă. Poţi să le condamni că-şi doresc lucrul ăsta?

În altă ordine de idei, aceste femei sunt ocupate cu toată fiinţa lor, au de adus pe lume şi de crescut un copil (sau mai mulţi). Chiar în momentul ăsta, ele sunt destul de încercate: greutatea sarcinii din ultimele săptămâni, hrănitul din trei în trei ore noaptea sau alergatul după cel mic care începe să tragă tot ce prinde-n cale sau câte şi mai câte. Să le tot ţii în suspans sau să iei măsuri care să le perturbe viaţa e dovadă de Totală (cu t mare neapărat) insensibilitate. Şi aşa perioada asta de criză este una tensionată. Nu e nevoie de motive extra – ca ele să tremure de grija zilelor din următorul an.
Otilia Vintilă-Bolchis - Editor Jurnalul casei mele
copil: Luca-Ioan, 5 luni