Maria, regina României: Povestea vieţii mele (71)

'Cu dulapurile pline de samururi rusesti, matasuri si atlasuri, dantele de pret, rufarie minunata, purta mai cu placere tesaturi de mana, panza groasa si blanuri ieftine, pentru ca toate acele comori, pastrate in camfor si levantica, faceau parte din maretia ruseasca, parasita acum, si care nu-si mai avea loc in viata ce-si alesese. Nimeni mai bine decat ea nu judeca si nu cunostea mobila veche, artistica, argintaria si portelanurile de altadata, din care avea o multime de servicii, dar ii placea sa cumpere imitatiuni moderne pentru intrebuintarea zilnica.

Ti se parea uneori ca urmareste un fel de razbunare impotriva stralucirii trecute si ca o strivea sub picioare, inlaturand dintr-o miscare orice amintea trecutul pierdut pe veci; si nu puteai sti daca o facea cu parere de rau sua cu un sentiment de usurare. Straniu amestec de tiranie si de nemaipomenita bunatate! Era in stare sa nimiceasca, dintr-o lovitura, ani de rabdare si de ingaduire, printr-o neasteptata mustrare aspra si adesea neindreptatita, de care simteai ca s-ar fi putut feri printr-o mica sfortare de autostapanire.

Era, mi se pare, intr-insa, ceva din misterioasa lipsa de raspundere a sufletului rus, o dezlantuire fundamentala, pe care in zadar incearca celelalte natiuni s-o priceapa; sub toate bunele ei insusiri mijea o adanca si nerabdatoare nazuinta innascuta de a darama, de a narui cu ochii deschisi, chiar ceea ce pretuia mai mult, ceea ce ii era de folos, sau ceea ce iubea; imbold de nerabdare cu totul neinteles, pentru oricine, afara de cei ce cunosteau adancul adevar al firii ei, strivita pana la chinuire de cei ce o educasera, un fel de rupere a lanturilor care ii erau nesuferite, cu toate ca nu-si marturisise nici sie insasi ca le purta!...

Mama, mai mult decat orice fiinta ce-am cunoscut vreodata, 'si-ar fi taiat nasul ca sa faca in necazul obrazului', dupa cum suna vechea zicatoare.
Acum trebuie sa descriu pe altcinea si, inainte de a-i incepe zugravirea, mi se pare ca ma infrupt din incantatoarea libertate a povestitorului de basme sau de legende, care poate sa-si ciopleasca dihaniile dupa nestavilita lui inchipuire. Personajul de care vreau sa va vorbesc acum e ducele Ernest de Saxa-Coburg-Gotha, unchiul tatei si fratele printului consort al Angliei, al carui mic ducat trebuia sa-l mosteneasca tata dupa hotararea luata in familie. Iubitorul print consort al reginei Victoria, bunicul nostru, e bine cunoscut de aproape toata lumea, mai ales de la zugravirea caracterului lui, bine inchegata, de Lytton Strackey, care arata inteligenta, frumusetea si rabdarea lui.

Intr-o situatie in care se cerea o indemanare aproape supraomeneasca; precum si iubirea ce o avea pentru el sotia sa care l-a jelit dupa moartea lui, pana in ultima zi a vietii ei. Dar frate-sau mai mare, cu toate ca era si el de-o larga inteligenta si ca a tinut un loc destul de insemnat in politica germana, cam pe la o mie opt sute saptezeci, e putin cunoscut dincolo de granitele germane.

Ducele Ernest de Saxa-Coburg-Gotha intruchipeaza o forma de suveranitate care a disparut cu totul din lumea noastra moderna. Daca in felul lui ar fi printre 'les neuveaux riches' sau printre potentatii financiari, iar nu printre printi, as crede. Chiar in acele vremuri de viata mai usoara, era o aratare ciudata, cum nu intalneai adesea si poare ca e mai bine sa nu fie multi de felul lui, unchiul Ernest era un tiran nemilos, nepasator de simtirile altora. Daca as scrie acum un basm cu zane, as putea aproape sa-l descriu ca pe un capcaun, numai sa-ti poti munci indestul fantezia incat sa-si inchipui un capcaun strans incheiat intr-un frac corect, insa de moda veche, caci totdeauna in frac se infiinta de doua ori pe an, ca sa faca mamei vizita lui oficiala.

Cautati sa va inchipuiti un om cam in varsta, inalt peste masura obisnuita, gros, greoi si totodata sclivisit, abia incapand intr-un frac prea stramt pentru rotunjimea lui, a carui rascroiala la mijloc il strangea nemilos; o fata smeada, uratita prin pete de ficat, o mustata subtire canita si ceruita, indoindu-se peste colturile gurii si cu varfurile iarasi ridicate in sus; falci de buldog cu dintii de jos inaintand mult deasupra celor de sus si, peste toate acestea, o pereche de ochi albastri, cu vinisoare rosii, stralucind de-o inteligenta infioratoare, aproape brutala. Un inspaimantator senior batran, ingamfat si plin de jovialitate voita, care imita, cu neasemanata indemanare, o veselie binevoitoare.

Se infatisa cu palaria inalta in mana, cu manusi ca lamaia, varate in borul palariei si c-un boboc de trandafir la butoniera; niciodata nu-i lipsea bobocul de trandafir. Noi, copiii, totdeauna chemati sa stam pe langa mama, in asemenea imprejurari sarbatoresti, luaseram obiceiul sa aducem in odaie scaunul cel mai zdravan deoarece nefireasca greutate a unchiului ar fi fost vatamatoare oricarei mobile mai usoare.
Se aseza pe scaun cu genunchii departati, sforaia, arunca in jur o privire rotita si primea sfioasa noastra curtenie, cu vorbe de multumire zgomotoasa, insa nepasatoare.

Ne ciupea de barbie spre disperarea noastra, si cu strigatul nelipsit de «Ah, die herrlichen, die lieben, die süsen Kinder!» (Ah, minunatele, dragutele, scumpele copile). Aceste navaliri periodice ale potentatului localnic, in salonul mamei, erau asteptate de noi, ca un fel de placere plina de teama, in care se amestecau si spaima si nerabdare'.