Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
O femeie puternică, o doamnă cu personalitate. Este vorba despre Ana Davila, soţia celebrului medic. Copilele orfane au regăsit în ea bunătatea părintească.
Carol Davila nu mai are nevoie de nici o prezentare. Se ştie că a fost un medic extraordinar, spirit luminat, fondatorul Societăţii de Ştiinţe Medicale din România. După ce şi-a finalizat studiile în Franţa, Carol Davila a venit în România în anul 1853, ca medic militar, unde a pus bazele unor instituţii medicale primordiale. Doctor reputat, Davila i-a cerut domnitorului Alexandru Ioan Cuza cetăţenia română, iar după ce a primit-o s-a căsătorit cu Ana Racoviţă, nepoata lui Dinicu Golescu, boier şi mare cărturar român, fiu al marelui Ban de Ţara Românească, Radu Golescu, şi al Zoiţei Florescu.
Puţini ştiu că Ana, iubita soţie a doctorului Davila, şi-a dedicat o mare parte a vieţii sale construirii a două orfelinate, ajutând din tot sufletul său copiii ai căror părinţi pieriseră în ghearele războiului. Până ca Ana să devină soţia doctorului Davila, acesta a fost căsătorit cu Maria, născută Marsil. Medicul începuse să adune copiii orfani într-o clădire ce aparţinea soacrei sale, Sultana Marsil. G.M. Ionescu descrie cu amănunte acest episod în volumul „Istoria Cotrocenilor, Lupescilor şi Grozăvescilor”, lucrare publicată în 1902: „Cel anteiu care a început să adune copii găsiţi şi orfani a fost Dr. Davila, care a fost ca director şi supraveghetor până la moartea sa. Primul local al Asilului unde s’au adunat copii a fost mai întâiu în casele socrei sele Sultana Marsil asta-di proprietatea Eforiei spitalelor civile de lângă primăria Capitalei”.
Edificiu
La începutul anului 1862, familia Davila a întemeiat, chiar în locuinţa Anei, un mic orfelinat de fete, pe Dealul Cotrocenilor, în care găzduiau peste 40 de copile sărmane. După ce a vizitat orfelinatul, la câteva luni după înfiinţare, înduioşată, Elena Cuza a dăruit 1.000 de galbeni din avutul personal pentru construirea altei clădiri pentru copiii orfani. Pe 29 iulie 1862, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a pus piatra fundamentală pentru construirea noului edificiu care să poată găzdui copilele necăjite, construcţie arhitecturală care va purta numele soţiei sale, „Azilul Elena Doamna”. Terenul pe care s-a ridicat imobilul aparţinea tot familiei Davila, mai bine zis Anei, care-l primise în dar de la un unchi de-al său din neamul Goleştilor şi se afla pe muchia Dealului Cotroceni, chiar pe locul unde fuseseră instalate cortul şi tabăra lui Tudor Vladimirescu în 1821, de unde vine şi denumirea actualului cartier „Drumul Taberei”. Tot de la G.M. Ionescu aflăm că „de aici încolo copiii sunt îngrijiţi de D-na Ana Davila, în calitate de directore a institutului. Acestă directore fără salariu este pentru copii mama, în adevăratul înţeles al cuventului”.
Din momentul finalizării clădirii, azilul a primit spre ocrotire primele 330 de orfane, la care se adaugă alte 39 de fete necăjite de la Institutul Gregorian din Iaşi. Aici, zi de zi, Ana Davila şi-a dedicat timpul îngrijirii fetelor rămase singure pe lume. Timp de 12 ani a condus instituţia fără să primească vreun ban pentru slujba sa. A iubit fetele de la azil ca şi pe cei patru copii ai săi, Alexandru, Elena, Zoe şi Pia. Din păcate, un accident stupid i-a curmat viaţa celei care a fost sufletul Azilului „Elena Doamna”. La 13 ianuarie 1874, soţia doctorului Davila a fost cuprinsă de un acces de friguri chiar la una dintre conferinţele soţului său, iar farmacistul Laboratorului de chimie de la Spitalul Colţea i-a dat, din greşeală, stricnină, în loc de chinină, fapt ce i-a provocat moartea în câteva minute. „Ea este înmormentată pe colina de lângă Asil. Memoria îi va remâne neştersă pentru copile, care supraveghiază asupra lor din locul de fericire unde este mutată”, nota G.M. Ionescu.
În 1890, în memoria Anei Davila, celebrii arhitecţi Karl şi Carol Stork au ridicat un monument pe care l-au amplasat chiar în incinta azilului de atunci. De asemenea, o pânză în ulei care înfăţişează chipul Anei Davila se află la Muzeul de Artă din Braşov.
Şcoalå de lux
După dispariţia Anei Davila este finalizată şi aripa stângă a Azilului. „Tot atunci – consemna G.M. Ionescu – să crează o clasă normală, cor vocal, desemnul. Conform dorinţei generosei fondatore, în tomna anului 1865 afară de copilele luate de pe la doici, s’a mai primit în Asil, orfani din părinţi săraci, copile din părinţi infirmi, ori de ale vechilor funcţionari publici mai ales din capitală şi copile de preoţi şi înveţători, cu familii grele.” Însă edificiul mai avea nevoie e ceva: „(...) lipsia o mică biserică unde copilele să potă merge spre a se închina în dilele de Duminic şi serbători şi a se edifica în credinţa strămoşescă. M.S. Domna Elisabeta visitează institutul cu de amănuntul şi se convinge de lipsurile şi scăderile lui şi, ca şi M.S. Elena Domna, ia nobila iniţiativă de a deschide o listă de subscripţiune pentru facerea unei Capele şi se înscrie în fruntea listei cu 12.000 lei”. În Azilul „Elena Doamna” a funcţionat, pe de o parte, o şcoală profesională pentru elevele care „n’aveau aplicare pentru carte”, cu alte cuvinte, un atelier, iniţial mixt, de croitorie şi ţesătorie. În aşezământ a funcţionat, de asemenea, şi „un fel de şcola normală inferioră, pentru copilele ce aveau aplicare la înveţătură. În anul 1881, Octombre, se înfiinţeză Şcola Normală Superioră, pentru formarea înveţătorelor şi institutorelor. (…) Cursul este de 6 ani şi pe lângă care se înfiinţeză şi o grădina de copii.(...) Asilul va deveni prima şcoală de lux în ţară”.
Clădirea fostului azil, şubrezită de cutremurul din 1977, reparată apoi, a devenit sediu al Institutului Pedagogic, ulterior fiind mutate aici câteva secţii ale Universităţii Bucureşti, apoi transformată în sediu al Institutului de Cercetări pentru Epurarea Apelor Reziduale.
Citiţi toate articolele Ediţiei de colecţie a Jurnalului Naţional - Femei române
