Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
V-aţi întrebat vreodată de ce ar vrea cineva să muncească într-o închisoare? Sau să predea unor copii cu handicap, când şi lucrul cu copii normali e foarte dificil? De ce ar deveni o absolventă de şcoală sanitară asistentă de psihiatrie, pentru a avea grijă de oameni ce pot deveni periculoşi şi cu care e imposibil să te înţelegi? Prin seria de articole pe care o începem astăzi am încercat să înţelegem motivaţia unor oamenii care fac aceste meserii neobişnuite.
Au visat să devină miliţieni, la circulaţie sau la economic, însă n-au ajuns să verifice portbagaje şi să dea amenzi. Destinul i-a trimis la muncă printre deţinuţi. Taxaţi de multe ori drept "bătuţi în cap”, atinşi de varice, după sute de ore în picioare, de TBC sau de eczeme căpătate după percheziţii făcute cu mâinile neprotejate de mănuşi, riscând să ia SIDA de la seringile şi acele ascunse prin saltele, au continuat ani de zile să vină la serviciu. Chiar dacă ştiau că durata de viaţă după pensie, în rândul lor, e de multe ori de doar câteva luni. Unii au fost bătuţi de infractori eliberaţi, alţii s-au lăsat corupţi, au acceptat să-i ajute pe hoţi şi au ajuns ei înşişi la închisoare. Mulţi s-au lăsat copleşiţi de mediu, de viaţa în claustrare, şi au luat-o razna. Bucuriile lor au fost puţine şi rare.
În grădină
Pe Mihail Gheorghe, agent şef principal, l-am întâlnit printre salate şi vrejuri de castraveţi. E şeful grădinii de la Jilava, din 1997, după ce a făcut Facultatea de Agronomie şi un masterat în domeniu, acum mai spre bătrâneţe, spune el. Are 51 de ani şi un salariu de 1900 de lei. A terminat armata şi a început să lucreze ca mecanic la o întreprindere, de unde a fost detaşat la penitenciarul Rahova ca personal civil. "Reparam maşinile de cusut la care deţinuţii făceau raniţe pentru Irak. Aşa le-am pătruns tainele, pentru că nu se fereau de mine. În vara lui 1985 am fost întrebat de cel care coordona activitatea la punctul de lucru dacă vreau să mă fac miliţian şi am spus da.” A făcut un curs de trei luni la Jilava, apoi s-a angajat subofiţer la Rahova veche, iar când această închisoare a fost demolată, la ordinele lui Ceauşescu, a ajuns supraveghetor la fortul XIII de la Jilava.
Cele mai grele momente le-a trăit aici la revoluţie. "Trebuia să plec la serviciu, nu ştiam ce s-a întâmplat. Am văzut că în tramvai se uita lumea ciudat la mine. Eram îmbrăcat în uniformă de miliţie a Ministerului de Interne. Altui coleg i-au rupt epoleţii. La club, unde aveam pe perete portretul lui Ceauşescu, unul zicea: «Daţi-l jos!», altul zicea «Lăsaţi-l!» şi tot aşa. Nu ştiam cu cine defilăm.”
După 1990, a trăit un incident neplăcut din cauza meseriei: "M-am urcat într-o zi în 102 şi a venit şoferul şi a spus: «Dacă nu coboară dânsul, nu plec.» Administraţia penitenciarelor era cenuşăreasa MAI, dar mie nu mi-a fost ruşine de locul de muncă.” Unii dintre colegii săi au profitat de uniformă, ce diferea doar prin culoarea petliţelor, albastră, de cea a miliţienilor – roşii. S-au echipat cu bastoane şi cătuşe şi au plecat în pieţe să mai scoată un ban dând amenzi.
La pensie
Aurel Silişteanu, poreclit "Sile Teroare” de către colegii mai tineri, pentru că se purta aspru cu ei, nu prea găseşte altă satisfacţie în afară de pensie în munca pe care a făcut-o la închisoare. El îşi aminteşte cum a ajuns fără voie să muncească peste 20 de ani în penitenciar: "Era prin 1980, se umbla din casă în casă şi se întreba: «Bă, care vrei să fii miliţian?». Plecasem din Dolhasca, unde eram cinci copii acasă, şi venisem la Bucureşti să fac liceul şi să-mi găsesc serviciu. Munceam pe şantier, stăteam într-un cămin, şi m-am gândit că mi-ar fi mai bine ca miliţian, că se dădea pe vremea aia buletin de Bucureşti, butelie, casă. După ce am luat examenul, ne-au adunat pe toţi, câteva sute de oameni, şi, la microfon, au început să strige numele şi armele la care erau repartizaţi. Când am auzit că sunt la arma "penitenciar”, să vă spun drept, nici nu ştiam ce e ăla. Dacă ar fi spus puşcărie, m-aş fi prins.”
Domnul Aurel spune că, până în 2006, îi mai ciomăgea pe deţinuţi, şi arată de ce e nemulţumit de noua lege care a schimbat regulile: "Trebuia ca legea să fie mai dură, ca să fie linişte în societate. Legea dinainte, 23/69, era foarte bună, pentru că prevedea ca mijloc de reeducare munca obligatorie. Noua lege e bună, că prevede activităţi cultural-educative, dar ar trebui să existe mai mult personal, să se cheltuie mulţi bani. Şi mă mai întreb un lucru: îi arestăm şi-i băgăm la închisoare ca să-i facem scriitori? Vântu scrie poezii, Cosma scrie poezii...”
Viaţa printre deţinuţi i-a prilejuit şi momente amuzante. Când închisoarea avea o turmă de câteva sute de oi, se întâmpla uneori ca o oaie să se întoarcă de la păscut "blindată” pe burtă cu o sticlă de vodcă lipită cu scotch. Între camerele deţinuţilor, circula într-o vreme o pisică ce ducea de la un deţinut la altul un telefon, după ce era ademenită cu mâncare.
Pentru că i-a plăcut haina militară, domnul Aurel a îndurat toate neajunsurile. Trezitul în zori, pentru că la 5:30 trebuia să fie prezent la serviciu. Munca până la şapte seara, când şeful dădea adunarea la club şi îi introducea în tainele politicii partidului comunist român. "Primii cinci ani au fost foarte grei, aveam numai gânduri negre, mă gândeam cum să scap de acolo. Dar, ca să ne transferăm, trebuia să ai aprobare de la Ceauşescu. Însă aprobările le luau tot ăia sus-puşi, ca şi astăzi”, spune domnul Aurel. Faptul că era luat în derâdere de un vecin sau de altul s-a şters acum, la pensie, când el ia 20 de milioane, iar ei trag mâţa de coadă. Dar ei chefuiau, iar el, că era sâmbătă sau duminică, era la puşcărie. Acum, Sile Teroare s-a angajat la o firmă de pază şi se gândeşte să se retragă la ţară: "Am făcut o muncă foarte grea, cu voinţă, fără voinţă, asta a fost. După o lungă perioadă de acomodare, am intrat în rutină şi a fost simplu. Satisfacţia mea e că am ieşit la pensie şi banul vine, cât o să mai vină... dar ştiu să-mi pun un răsad, am învăţat acolo, la puşcărie, cu deţinuţii. Cine ştie ce mai vine! Poate ne întoarcem la 1907...”
Mod de viaţă
Până prin 2004-2005, la Jilava era ca la groapa de gunoi, îşi aminteşte Cristi Micu, purtătorul de cuvânt al penitenciarului. "Din cauza canalizării vechi, puţeau hainele când ajungeam acasă”, povesteşte el. Era un munte de gunoi sub geamul biroului, refula rahatul în subsol. Unii dintre colegii lui au făcut hepatită. Totuşi, a îndurat mirosul, interdicţiile, limitările, făcute mai uşoare de dreptul la pensie anticipată şi prime de vacanţă, salariu de merit, spor pentru situaţii excepţionale şi realizări spectaculoase, plus al treisprezecelea salariu. Acum a pierdut toate aceste drepturi şi 25% din salariu. Însă "puşcăria e un mod de viaţă”, te obişnuieşti cu ea, cum spune Cristi Micu.
Psihologie
Nea Mihai Gheorghe spune că, "dacă nu faci combinaţii cu hoţul şi nu vii beat la serviciu, ieşi la pensie de aici, pentru că e un loc de muncă ce nu rămâne niciodată fără materie primă”. Nu trebuie să te laşi cuprins de milă şi, de aceea, să-i aduci ce îţi cere. Pe de altă parte, trebuie să cunoşti starea lui de spirit. Cristi Micu nuanţează: "Să păstrezi distanţa, dar să-l tratezi ca pe un om. El n-a venit aici de drag şi trebuie să-l ajuţi. Trebuie să absorbi informaţia, dar să nu te încarci, altfel o iei razna. Riscul e că eşti tentat să înveţi de la ei gestică, comportament, limbaj. Unii sunt neşcolarizaţi, abrutizaţi, şi ca să te înţelegi cu ei trebuie să te cobori la nivelul lor. Ei au psiholog, noi nu avem. Nu sunt fonduri. Ar fi necesar să avem psihologi pentru angajaţii care intră în contact direct cu deţinutul. Dar mai întâi trebuie să depăşim momentul ăsta ca naţiune, să nu-i mai considerăm nebuni pe cei care merg la psiholog sau psihiatru.”
Încercări
În momentul în care salariile au fost tăiate, nici unul dintre colegii săi nu s-a gândit să-şi dea demisia. Unii însă s-au pensionat. Iar ratele pe care le au de plătit i-a împins pe alţii să se lase corupţi şi, pentru bani, să le furnizeze deţinuţilor alcool şi telefoane mobile. Cristi Micu e mulţumit de munca pe care o face atunci când un fost deţinut îl salută pe stradă şi-i spune: "Domnule comandant, m-aţi ajutat, m-am angajat acum, am un copil, vă mulţumesc”. Când îi ajută pe infractori să se reintegreze în societate.
Un test pe care îl dă un deţinut celui care îl păzesc e de genul: "Dacă te vede subofiţer nou, vine şi te întreabă când intră în comisie, la pedeapsa pe care o are. O face ca să te încurce, dar tu nu trebuie să-i răspunzi imediat. După ce afli răspunsul de la reprezentantul evidenţei, ca din întâmplare, i-l spui şi deţinutului. Dacă te apuci să calculezi şi să greşeşti, scazi în ochii lui”, povesteşte nea Mihai.
