Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
La trei ani, Andreea Pădureț i-a turnat mamei în poală toți banii din pușculița ei, să cumpere mâncare și să plătească facturile. Pe tata o singură dată a îndrăznit să-l întrebe dacă-i poate cumpăra o rochie anume și, fiindcă el i-a răspuns: “Am putea, dar totuși să știi că noi trebuie să strângem bani să ne cumpărăm casă”, de jenă copilul n-a mai cerut niciodată nimic, nici jucării, nici rochițe, nici măcar ciocolată. Căci și atunci și astăzi, la opt ani, Andreea își dorește la fel de mult ca și părinții să plece din Ferentari pentru totdeauna. Și să-și cumpere o căsuță doar pentru ei trei, curată, uscată și luminoasă, cu pereți albi prin care nu se aude nimic, cu baie și duș, cu “veceu la care se trage apa“, cu o grădină micuță, cu gaz și vecini buni. Adică tot ce n-au avut niciodată.
Locuiesc într-o cameră improvizată în Ferentari pe Aleea Bacău, într-o dărăpănătură de casă pe care o împart cu încă 20 de oameni. Cel mai rău e când se umple veceul din grădină și dă pe dinafară. Toată gospodăria familiei Pădureț încape în odaia de câțiva metri pătrați. Afară, gardurile cârpite stau să cadă; înăuntru mama și tata țin curat, spală și șterg și le păstrează pe toate ordonate și frumos așezate. Și-au rupt de la gură să-și pună parchet și să-i cumpere fetei calculator, să simtă și ea că e unul dintre “copiii albi“. Căci așa le spun micuții Ferentarilor celor din restul Capitalei, albi.
Aleea Bacău e raiul drogaților, al curvelor și al ciorditorilor, o stradă a excrementelor la drumul mare, a putorilor, a zoaielor și-a inșilor soioși ascunși pe după garduri – o lume toxică pentru un copil inocent și binecrescut ca Andreea. De aia părinții nici n-o prea lasă afară, pe stradă, decât îndelung supravegheată: le e teamă ca Ferentariul să n-o “infecteze“. Luptă să o țină curată, politicoasă și harnică fiindcă și-au plănuit pentru fetița lor un viitor mare: să facă facultate. Au învățat-o să spună “mulțumesc“,“vă rog“ și “sărut mâna“, să nu întârzie niciodată la școală și să nu se culce până nu-și face toate temele.
Andreea este acum în clasa a doua și învață sub un bec chior, pe genunchi, în pat, căci odaia e prea mică să mai încapă în ea și un birou de scris. Și oricum, ai ei nu și l-ar permite. Dar când micuța a început să vină doar cu notele cele mai mari din clasă, părinților le-au dat lacrimile, simțind pentru prima dată în viața lor că au primit șansa de a învinge mizeria.
Meniu “regesc“: ciorbă din oase pentru câini
Școala se află la doi pași, dar mama, Corina, își duce fata de mână în fiecare dimineață și tot la fel o ia și după ore. Îi este frică să o lase singură. Corina e și ea născută și crescută în Ferentari, dar e mândră că a reușit să ajungă femeie de serviciu, pe câteva sute de lei. Un mare succes pentru o fată modestă ca ea, educată între munții de gunoaie ai cartierului. În simplitatea sa, Corina a priceput că cei 200 de metri, drumul de acasă până la școală, îi pot schimba destinul Andreei. Așa cum i s-a întâmplat și ei, demult în copilărie, când a fost răpită, bătută și dusă forțat la cerșit. Cu mult noroc, într-un final a scăpat, dar a învățat din asta lecția dură a Ferentarilor: aceea că aici nimic nu e ceea ce pare a fi.
Elvis, soțul ei, (rom care nu suportă să se spună “țigan“), a crescut pe Livezilor, celebrul cartier al drogaților, fără tată, îngrijind de frații mai mici. S-a născut, printr-o întâmplare, cu spirit de învingător: până la 12 ani a fost analfabet, dar și-a dorit atât de mult să facă școală, încât în câțiva ani și-a ajuns din urmă colegii, iar acum lucrează ca electrician. Când era mic evita să se joace cu ceilalți copii fiindcă ei aveau jucării și el nu. Așa că se juca cu animalele. Toate astea i-au conturat acum, la 31 de ani, o convingere fermă: “Andreea nu trebuie să ajungă un copil răsfățat doar fiindcă s-a născut în Ferentari și noi încercăm să o protejăm de toate relele. Într-un fel, chiar dacă noi n-avem, ei nu-i lipsește nimic. Dar nu-i oferim nimic cu ușurință fiindcă numai dacă ea cunoaște, ca și noi, amărăciunea și sărăcia, poate învăța să lupte împotriva lor“.
Iar micuța chiar luptă, convinsă că într-o zi vor scăpa toți trei de mizeria Ferentarilor. De aceea se forțează să vadă frumosul chiar și acolo unde nu e. I s-a părut ospăț regesc, de pildă, masa aceea săracă pregătită de mama din numai șapte lei (o pâine și o ciorbă din doi morcovi, câțiva cartofi și o o mână de carne). La fel, altădată, ciorba făcută cu oase pentru câini cumpărate din Piața Rahova cu 1,5 lei kilul. “Da, chiar așa scria pe etichetă, oase pentru câini. De fapt, iese din ele o ciorbă foarte gustoasă care pe noi ne salvează de fiecare dată când nu mai avem bani“, zice Corina. Iar mediul cel rău de pe stradă Andreea se face că nu-l vede. Doar atât spune și nimic mai mult: “Copiii de pe aici și de la școală sunt răi, se bat și înjură“.
Până acum un an, n-avea nici un ideal în viață. Acum are: vrea să fie balerină. A descoperit asta grație unui unei tinere balerine cu suflet bun care a coborât într-o zi din lumea ei frumoasă tocmai aici, în Ferentari, să le predea gratis baletul copiilor săraci. Fata se numește Adela Vrînceanu și reprezintă Fundația Sergiu Celibidache. De la ea a învățat Andreea că stea dreaptă și să aibă dorințe. Doar că între timp Școala 147 unde se desfășurau orele de balet și-a retras sprijinul, iar copiii au rămas și fără mângâierea asta. O vreme Adela a făcut balet cu ei chiar acolo, în stradă, cu picioarele goale pe pământ, dar a venit vremea rea și s-a dus și asta. Așa, în sufletul Andreei și al colegilor ei se strecoară acum o întrebare: dacă nu cumva s-au născut atât de sărmani încât nu merită în realitate nici o șansă.
(Va urma)
