Procopiu, un Nobel ratat pentru ştiinţa românească

Ceauşescu i-a recunoscut meritele. I-a dăruit un Moskvitch, automobil de lux în acele vremuri. Cu maşină la scară şi onorat cu cele mai înalte distincţii, Procopiu a fost aşezat pe piedestalul pe care îl merită. Astăzi, nici elevii care ar trebui să îl studieze conform programelor şcolare nu ştiu mare lucru despre el. Îşi aminteşte despre viaţa alături de marele savant soţia sa centenară.   

Soţia savantului Ştefan Procopiu a împlinit acum câteva zile 100 de ani. Puţini au fost cei care şi-au amintit sau care s-au gândit că distinsa doamnă ar putea trăi încă la Iaşi. În privinţa marelui om de ştiinţă, uitarea e aproape completă, cel puţin în direcţia “high life-ul” mioritic de stat, mai puţin însă în lumea ştiinţifică. Aniversarea ar fi fost un bun prilej de rememorare a contribuţiilor savantului la dezvoltarea fizicii. Din neştiinţă sau poate indiferenţă, n-a fost valorificată cu acest prilej tradiţionala reclamă electorală ce o incumbă, involuntar sau nu, un asemenea moment. Doar primarul Gheorghe Nichita a trimis din partea municipalităţii un frumos buchet de flori. Au sosit în casa savantului câţiva profesori de la Universitatea “Al.I.Cuza”, unde Procopiu a făcut istorie în domeniul fizicii, dar şi aşa momentul a fost complet nemediatizat. Se ştie că marele om de ştiinţă este un reper între personalităţile româneşti din toate timpurile. Academicianul Ştefan Procopiu este cel care a  calculat cu un an înaintea savantului Niels Bohr momentul magnetic al electronului, numit şi “magnetonul”, ce avea să poarte numele “Bohr-Procopiu”. Pentru că mediul academic român nu a popularizat la timp descoperirea, Premiul Nobel a fost luat de colegul şi prietenul său danez. De asemenea, a făcut cunoscut la nivel mondial “efectul Procopiu” şi “fenomenul Procopiu”, el fiind savantul european cu cele mai de vază contribuţii în domeniul magnetismului pământesc şi autorul celor mai precise hărţi în domeniu.

Soţia sa, Rodica Procopiu, şi-a amintit de perioada petrecută cu cel care a ratat la mustaţă Nobelul, dar care a fost doi ani în comisia de atribuire, un fapt care înseamnă, de fapt, o meritată preţuire internaţională.

O placă memorială postată pe zidul exterior al casei situate în Copou aminteşte că “aici a locuit fizicianul Ştefan Procopiu”. Camera unde o găsesc pe doamna Rodica nu mai e plină de cărţi. Revistele de fizică nu mai tapetează pereţii. Statura gârbovită a distinsei femei se sprijină acum doar în tabloul cu fotografia soţului, în faţa căreia centenara se închină acum ca la o icoană. “Am rămas singură, nu mai vreau să trăiesc. Oamenii erau altfel pe vremea mea, acum nu mai înţeleg pe nimeni”, spune prof. Rodica Procopiu, un strălucit profesor de filosofie. A ajuns la această vârstă doar pentru că a fost tot timpul în preajma tinerilor. Din 1972, când soţul său a părăsit-o, a găzduit tineri studenţi fără să le ceară nici un ban. Se mulţumea doar cu faptul că putea să poarte la nivel intelectual o discuţie care tindea spre cele pe care le purta cu marele savant.

Îşi aminteşte cum l-a întâlnit prima dată. L-a cunoscut  la Chişinău în 1942. Ea era profesoară la Bălţi şi a fost selectată în comisia de bacalaureat prezidată de profesorul Procopiu. Consideră că i-au unit cunoştinţele sale în domeniul artei. Profesoara de filosofie Rodica Procopiu i-a amintit atunci numele unui cunoscut pictor elveţian despre care el voia să vorbească, dar memoria îi juca feste. Cu toate că savantul era cu două decenii mai în vârstă, patru ani mai târziu s-au căsătorit. S-au mutat în căsuţa unde femeia locuieşte şi astăzi, “Casa cu flori”, cum mai era numită la acea vreme. Pentru toţi colegii şi cunoscuţii a fost ceva de mirare, pentru că Procopiu se declarase celibatar convins, el iubind-o foarte mult pe mama sa, pe care a şi invitat-o să locuiască la Iaşi o vreme. Dar fiind foarte ocupat la universitate, nici pentru soţie nu avea timp, aşa că mama sa s-a întors în Bârladul natal al savantului. Înainte de a-şi uni destinele cu Rodica, profesorul a locuit cu chirie într-o cameră pe strada Păcurari, casa din Copou construind-o din economiile făcute într-un loc care pe atunci era într-un fel de zonă extra-urbană. “M-a impresionat încă de la început prin atitudinea sa faţă de elevi, punea întrebări suplimentare pentru a surprinde întregul orizont de cunoştinţe”, a spus prof. Rodica Procopiu, care îşi aminteşte că omul de ştiinţă era atât de dedicat cercetării, încât rareori se culca înainte de ora 2.00. Uneori, termina abia la 5.00 dimineaţa cercetările sale. “Spunea că atunci când faci un lucru de fond trebuie să i te supui în totalitate”. Printr-o astfel de disciplină şi prin descoperirile făcute a ajuns profesorul Procopiu să fie numit în două rânduri în comisia de acordare a Premiului Nobel, chiar dacă informaţiile din România comunistă treceau cu greu peste hotare.

Procopiu a fost mai întâi premiat în vremea regelui Carol al II-lea. De aceea, dar şi pentru faptul că nu acorda nici o atenţie comuniştilor, ba chiar îi critica în anumite şedinţe, a fost şicanat şi uşor desconsiderat în primii ani ai comunismului. Apoi reinstalat pe piedestalul pe care îl merita abia atunci când Ceauşescu a aflat că mai multe universităţi din SUA, Germania şi Franţa luaseră în serios importantele sale descoperiri cu privire la “efectul Procopiu” şi “fenomenul Procopiu”.

“Era singurul savant român în viaţă trecut în acea   a ştiinţei, un Who’s Who a fizicii mondiale, şi au început să-l respecte”, spune prof. Rodica Procopiu: “Nu aveam maşină, dar i-a făcut cadou Ceauşescu un Moscvitch, el n-ar fi primit-o, dar a venit şeful partidului, i-a dat şi decoraţia din aur, şi maşina”. Pentru că, se ştie, oamenii de ştiinţă sunt un pic cu capul în nori, la un moment dat nici nu ştia că-i a lui: “El vroia să ştie dacă putea plăti maşina Academiei, dar maşina era personală, însă el credea că-i a Academiei”.

Ca om era extraordinar. Prieten cu Topârceanu care îl vizita la universitate şi prin laboratoare, l-a cunoscut şi pe Enescu, şi pe Sadoveanu. Iubea teatrul. Singura sa modalitate de recreere erau plimbările pe la mănăstiri. Acolo mergea cu buzunarele pline cu bomboane pe care le dăruia copiilor. Iubea natura şi animalele de asemenea. Primul cadou făcut soţiei a fost un căţeluş, un spitz pitic, pe care l-a scos din servietă ca pe un bibelou. Era un om foarte bun şi de aceea era iubit nu doar la universitate, ci şi de ieşenii simpli. Avea şi câteva pasiuni: îi plăcea să ude florile, dar şi să bea cafea, iar ibricele se ascundeau pe sub mormanele de cărţi. Nu ducea lipsă de bani – avea un salariu de trei ori mai mare decât al soţiei, aşa că mânca adesea la restaurant, dar avea şi o angajată de la ţară care le gătea şi se îngrijea de casă. Însă cea mai mare pasiune a sa fost fizica, iar dăruirea pentru ştiinţă i-a adus şi sfârşitul. A făcut câteva infarcte din cauza surmenajului. În ziua când a murit, la 82 de ani, Procopiu s-a ridicat de la masa la care lucra, s-a dus pe terasă şi s-a aşezat pe şezlong. Îl ţinea în braţe pe Codiţă, un mic pechinez care-i era foarte drag.

ÎNAINTEA LUI BOHR ŞI EINSTEIN

Ştefan Procopiu s-a născut la 19 ianuarie 1890, la Bârlad, într-o familie modestă, tatăl său fiind funcţionar (bugetar, cum ar veni astăzi). Şcoala primară şi liceul le urmează în localitatea natală, după care, în 1908, ajunge la Iaşi, unde absolvă Facultatea de Ştiinţe Fizico-Chimice. Devine preparator la universitate încă din timpul studenţiei, lucrând în laboratorul ilustrului profesor Hurmuzescu. În cadrul experienţelor sale observă fenomenul modificării tensiunii forţei electromotoare a unui element galvanic atunci când se agită unul dintre electrozi sau lichidul din jurul lui. Despre această tensiune electromagnetică va publica în 1912 şi prima lucrare citată la nivel internaţional. În anul următor prezintă lucrarea “Determinarea momentului magnetic prin teoria cuantelor lui M. Planck”. Formula găsită de Procopiu avea să fie dedusă ulterior de Bohr şi Einstein, cel dintâi primind la scurt timp şi Premiul Nobel, însă prioritatea îi este atribuită, deşi se vorbeşte mai des de magnetonul lui Bohr şi mai rar de “magnetonul Bohr-Procopiu”. Folosea fizica şi în scopul îngrijirii sănătăţii. În timpul dejunului bea conţinutul unui pahar cu apă în care punea câteva cuie mici ruginite, aceasta fiind cura lui zilnică de oxid de zinc. Între 1919 şi 1914 a făcut studii doctorale la Sorbona. Atunci i-a cunoscut atât pe Einstein, cât şi pe Bohr, cu care va întreţine, la fel ca şi cu alţi savanţi mondiali de renume, o lungă corespondenţă.