Veste, poveste (34). Niște țațe

Nu știu unde se duc cuvintele când mor. Nu știu ce le face să se desprindă din vorbirea noastră ca frunzele de copac. Alunecă în uitare, apoi în dicționarele de arhaisme și mor. Putrezește înțelesul în ele. La un moment dat, când sunt răscolite din colbul scrierilor vechi, nu mai știe nimeni ce înseamnă, ce au însemnat cândva. Nu-mi rămâne decât să accept explicația lui Borges, care spunea undeva că limbile mor ca tot ce e construit de om, și numai limba munților sau a stelelor ar dăinui veșnic, dacă munții sau stelele ar vorbi. Și poate nici acelea.

Nu știu nici de ce cuvintele se satură uneori de sensul lor și îl leapădă, cum se dezbracă de cămașa lor crisalidele, devenind altceva. Aș putea să întreb un lingvist, sau un poet, căci poeții au răspuns la orice, dar prefer să păstrez fiorul continuu al mirării că se întâmplă așa.

Dintre cuvintele copilăriei mele, nu atât de îndepărtată în raport cu durata de viață a unui cuvânt, mi s-a făcut dor deodată de “țață”. De cuvântul ca atare, cu sonoritatea lui dulce, ca a suptului la țâță, de “a”-urile lui dolofane, de tot universul, astăzi stins, din silabele lui surori. Mi s-a făcut dor când l-am auzit pe un candidat la președinție, într-o dezbatere televizată, zicându-i altui candidat, o femeie, “țață”. Și în gura lui cuvântul dulce din copilăria mea a plesnit ca un bici, iar din șfichiul gros au sărit bale.

Dar unde sunt cuvintele de altădată?
Țață era mama. Vecinii, neamurile, toți îi ziceau țață. Puteau foarte bine să-i spună simplu, pe nume: Ileana. Sau: fa Ileană. Că nici “fa” nu era de ocară. Dar ei îi ziceau țață pentru că mama era o femeie respectabilă și nu i se puteau adresa doar cu numele. Cu numele gol. Ba, mai mult, numele și apelativul se contopiseră într-un cuvânt: Țațaileana. Asta îi conferea mamei o nouă identitate, cu particula de politețe intrinsecă. Când m-a întrebat învățătoarea cum o cheamă pe mama, am spus: Țațaileana. Și sora ei, țața Ana, devenise Țațana, pentru toți din sat, scutindu-i astfel de scoaterea pălăriei ori de o plecăciune. Chiar și sora cea mai mică a mamei, țața Catinca, s-a bucurat de acest botez de stimă, cu toate că numele ei nu se lega bine de apelativ: Țațcatinca.

Când s-a mutat din sat la bloc, mama n-a mai fost Țațaileana. A devenit coana Lenuța. Așa-i ziceau vecinele. Mereau a simțit asta ca pe o decădere. Cuvântul “țață” nu mai avea aceeași putere când îl scoteai din sat. Își pierdea forța ca Anteu desprins de pământ. În pielea lui fină, cu parfum de busuioc, orășenii îndesau dispreț și insultă.

Respectul, pe atunci, se învăța. Eram obligați să le spunem tuturor celor mai mari “țața”, “nenea”, “bădia”, “dumneata”. Chiar și surorilor și fraților. Așa era frumos. Dacă nu-i spuneam “țața Lucica”, soră-mea îmi dădea una peste gură. Dacă azi i-aș spune “țața Lucica”, mi-ar da una peste gură. Nu știu când am încetat să-i mai spun așa. Nu știu când a încetat să mai pretindă să i se spună așa.

Constat că în timpul vieții mele a murit un cuvânt. Dar moare cuvântul, sau moare în noi puterea de a-l face să existe? E atât de banal să spui că azi oamenii se respectă mai puțin, e atât de uzată explicația asta superficială! Dar e înfricoșător de adevărată. 



Articolele publicate de Viorel Ilişoi în ciclul Veste, poveste:
1,  Lăsați copiii să fugă de-acasă!
2, O fleică de bancher
3, “Luceafărul”, probă atletică
4, Nenea Dumitru, nemuritorul
5. Tata mă aşteaptă zilnic în oglindă
6. Cel mai iubit poet din Botoşani
7. Forţa cuvântului scris
8. Moş Vasile şi ruşii
9. Cântă, zeiță, mania ce prinse poporul...
10. O poveste de Paşte
11. Celebrul anonim
12. Moartea lui Costică Vulpoi
13, Reporterul şi prepoziţia
14. Ce votări erau odată!
15. Limbajul politic
16. Să spunem poveşti!
17. Biletul de adio
18. Vacanţa fără sfârşit 
19. O viziune narativă
20. Adânca subiectivitate a reporterului, că şi el e om
21. 21. Nu mai zgâriaţi brânza!
22. Moş Ion şi filmele porno
23. Jocul de-a moartea
24, Băieţi cu degetul în gură
25. Inundaţie la români
26. Pentru libertatea presei
27. Tristă poveste a geniului la români
28, Proba ouălor la prezidențiabili
29. Vreau să fiu un grup de cetăţeni!
30. Dragul meu judecător corupt
31, Cum n-am devenit Robert Turcescu
32, Un act de eroism
33, Un monstru sacru în asfinţit