Vremea lui Murray

A fost considerat tot timpul un membru al „Big Four”, grupul de elită al tenisului masculin, din care mai fac parte Roger Federer, Rafael Nadal și Novak Djokovic, însă nu a fost privit niciodată cu aceeași considerație ca aceștia. Și asta pentru că Andy Murray nu fusese niciodată în vârful ierarhiei, astfel încât toți ceilalți să-și înalțe privirea către el. A avut însă o răbdare de pescar înveterat, capabil să stea zile întregi pe o baltă în așteptarea peștelui cel mare. Ajuns la aproape 30 de ani, vârstă care în tenis înseamnă de regulă începutul coborâșului, Murray culege roadele unei munci titanice, încheind anul pe primul loc în clasamentul ATP dupa ce a câștigat în premieră Turneul Campionilor de la Londra.

Satisfacția este cu atât mai mare cu cât l-a învins în finală pe Djokovic, jucătorul care a dominat cu autoritate tenisul masculin în ultimii ani și care părea intangibil în urmă cu șase luni, când avea un avans de peste 9.000 de puncte în fruntea ierarhiei. Murray nu s-a dat bătut și, ajutat de antrenorul său Ivan Lendl, a pus cărămidă peste cărămidă și a creat cel mai frumos turn al carierei sale, din vârful căruia domnește acum peste lumea întreagă.

Cine a pariat pe scoțian în urmă cu o jumătate de an că va ajunge aici, cu siguranță a dat lovitura, având în vedere cotele mari care erau în dreptul său la acea vreme. Prin victoria din celebra O2 Arena, Murray a demontat și ultima prejudecată  în ceea ce privește capacitatea sa de a face față unei presiuni uriașe în momentele cheie, așa cum au făcut predecesorii săi. Să nu uităm că în raport cu Djokovic, Nadal și Federer, britanicul era văzut adesea ca victima perfectă, și nu trebuie să amintim decât cele patru finale pierdute la Australian Open în fața lui Djokovic pentru a oferi doar un argument în acest sens.

Orgoliul și teama că va intra în istorie drept jucătorul „care a fost foarte aproape de primul loc ATP” au sădit în Murray o dorință uriașă de a ajunge în vârf, chiar dacă muntele din fața sa părea imposibil de cucerit. Imaginile triumfului de la Londra ne-au arătat un Andy trudit și decent în manifestarea unei bucurii pentru care alții și-ar fi rupt probabil tricoul și și-ar fi dat cu pumnul în piept ca într-o tobă cu rezonanță planetară. Întrebat cum își vede viitorul, Murray a răspuns cu modestie: „Mi-ar plăcea să stau aici, evident, și să realizez cât mai multe în următorii ani, dar știu că va fi greu, întrucât noua generație continuă să se dezvolte și să fie din ce în ce mai bună.” Să fie oare începutul sfârșitului erei „Big Four” odată cu urcarea pe tron a ultimul său reprezentant? Răspunsul la această întrebare depinde foarte mult de dorința unor jucători ca Milos Raonic, Dominic Thiem sau Kei Nishikori de a urma exemplul lui Murray, omul care a crezut cu adevărat că steaua sa nu poate apune decât după ce va urca Everestul.

Foto: www.flickr.com