x close

Tăcere vinovată a intelectualităţii?

0
Autor: Valentin Nicolau 13 Oct 2010 - 00:00



De regulă, confundăm noţiunea de "intelectualitate română" cu acel mic grup de intelectuali, cei mai mulţi de formaţie umanistă, strânşi imediat după Revoluţie în GDS, care, cu abilitate, au reuşit să impună în opinia publică ideea că ar reprezenta întreaga intelectualitate din România. Trebuie amintit un lucru trecut sub tăcere, dar care are semnificaţii pentru caracterul pragmatic al acestei concentrări "spontane" de intelectuali, anume faptul că primele întreprinderi privatizate în România au fost Editura Politică, transformată în Editura Humanitas, şi cotidianul România liberă! Dacă ne întrebăm de ce tace astăzi intelectualitatea română, ar trebui să privim înainte de toate către aceiaşi intelectuali prezenţi în mod grupat pe scena politică în ultimii douăzeci de ani, din ce în ce mai implicaţi ca servanţi ai anumitor lideri politici care şi-au declarat, chiar şi conjunctural, doctrina de dreapta. Restul intelectualilor, cei "neinstituţionalizaţi", reacţionează aşa cum au făcut-o mai mereu, dispersat şi pe cont propriu, dovedind în mod ciudat că nu pot solidariza în lipsa unui interes comun pe care să-l fi identificat şi să-l fi urmărit cu obstinaţie, aşa cum era de aşteptat de la o grupare dominată de simţul practic indus de pregătirea ei majoritar inginerească. Paradoxal, universitarii umanişti au dovedit un mai ascuţit simţ pragmatic, câteodată chiar mercantil, atunci când s-au raportat şi s-au confruntat cu puterea politică. Uneori pofta a alungat ruşinea, iar dorinţa de mărire a înlăturat bunul-simţ.

Constatăm că intelectualii care l-au susţinut cu fervoare pe Traian Băsescu, de la momentul luptei acestuia pentru Preşedinţia ţării şi până astăzi, când se zbate pentru a supravieţui în acest post şi poate chiar pentru a-şi păstra libertatea, au intrat într-o tăcere susceptibilă de vinovăţie. Suspiciunea, dacă se va dovedi întemeiată, ar demonstra că sunt capabili să-şi asume responsabilitatea pentru că au contribuit nemijlocit la naşterea unui monstru şi că au fost părtaşi la distrugerea ţării. Mulţi dintre cei care au lucrat din greu la victoria lui Traian Băsescu aveau promisă o răsplată şi mai toţi au şi primit-o, excepţie importantă făcând editorul-filosof care, conform înţelegerii, urma să ocupe postul de ministru al Culturii. "Defecţiunea" din Camera Deputaţilor, care a dus la alegerea lui Adrian Năstase, a stricat planul de a o face pe Mona Muscă preşedinte. Cea care contribuise decisiv atât la victoria portocalie, cât şi la cea a lui Traian Băsescu, şefa importantei reţele de agenţi sub acoperire din "societatea civilă" şi din presă, Mona Muscă, s-a văzut văduvită de o funcţie pe măsura aportului său la cucerirea puterii. Imediat a revendicat postul de ministru al Culturii, singurul important rămas încă nenominalizat public la acel moment. Reuşind să i-l sufle de sub nas editorului-realizator TV, şi-a atras ura acestuia, dar şi scrâşnetul de dinţi din partea Stăpânului care, în final, avea să nu o ierte, în special pentru faptul că ajunsese la o cotă de popularitate nepermis de mare. Sacrificarea Monei Muscă s-a produs cu încălcarea gravă a regulii jocului, ce stabileşte că un agent sub acoperire nu poate fi deconspirat atâta vreme cât este încă activ. Pe această garanţie a mizat Mona Muscă atunci când minţea fără să clipească, negând colaborarea ei cu vechea Securitate. Traian Băsescu a fost cel care a ignorat cutuma şi Mona Muscă a sucombat politic ieşind într-un mod jalnic de pe scenă. Eliminarea Monei Muscă a afectat buna coordonare a acoperiţilor din "societatea civilă" şi din presă, reducând astfel şi forţa lor de impact şi de manipulare în solda complexului securisto-economic guvernat de Traian Băsescu. În plus, lăsată de izbelişte, o parte din reţea a ajuns la îndemâna celorlalţi jucători de pe piaţă. Revenind la camarila intelectualistă, cu excepţia celui menţionat, care a avut în continuare răbdare să aştepte, aducând mereu noi şi noi dovezi de rafinată plecăciune, a cărui viaţă cerebrală s-a îmbogăţit cu subtile reflecţii asupra noilor sale maşini germane şi cu meditaţii profunde privind loţiunile de corp folosite, mai toţi intelectualii băsescieni şi-au primit promisele sinecuri. Şefii de la ICR au fost numiţi tot dintre trompetele cu neuron ale preşedintelui, câteva posturi de ambasadori le-au fost destinate, care, din fericire pentru statul român, au rămas doar la stadiul de numiri, alături de alte câteva fotolii de europarlamentar şi alte poziţii "rentabile", dar mai puţin vizibile. Chiar şi un post de guvernator al Deltei s-a plătit, motivându-se că numitul dădea la rame la fel de bine cum dădea din gură. Mercenarii mintali au ales să facă mai degrabă bani decât sinapse.

Un caz aparte rămâne cel al lui Andrei Pleşu, cel mai stimabil dintre intelectualii înregimentaţi. Acesta s-a implicat în jocul politic chiar de la începutul noii societăţi ieşite din Revoluţie. Abil, iubitor de spaţii publice, de ierarhii sociale şi de reflectoare, Andrei Pleşu este un histrion autentic. După funcţia de ministru al Culturii în primul guvern postdecembrist şi după cea de ministru de Externe în cabinetul condus de Radu Vasile, Andrei Pleşu şochează acceptând postul de consilier al proaspăt alesului preşedinte Traian Băsescu. Marele om de cultură, adulat şi respectat ca nici un alt intelectual român, să devină consilierul unuia care în afară de etichete de whisky şi note informative nu a citit nimic?! Părea o negare a teoriei evoluţiei speciilor. Încă o statuie căzută printre atâtea socluri rămase goale. Unii şi-au amintit atunci de poveştile apărute în presă privind colaborarea cu Securitatea a distinsului rector al NEC (despre care un talentat scriitor şi jurnalist murmură în barbă că ar fi un Ştefan Gheorghiu întors pe dos). Mister!

Hazliu este cazul unui poetaş cu pretenţii de ziarist, ce şi-a tipărit plachetele de versuri pe banii lui Soros şi căruia cel mai bine i-a reuşit să-l imite pe Ceauşescu în emisiuni de divertisment. Acest idolatru e pe cale să devină consul al României, ca o ultimă răsplată pentru prestaţiile umile şi repetate în slujba lui Zeus. Nominalizatul pare a avea mai vechi legături cu SIE, de notorietate fiind că asemenea funcţii sunt ocupate cu precădere de ofiţeri sub acoperire ai respectivului serviciu de informaţii.

Grosul trupelor "docente" este cantonat în diverse instituţii publice, ONG-uri sau în presă. Câţiva ziarişti cu ştaif au fost puşi să întoarcă armele împotriva preşedintelui, la al cărui monument de vorbe trudiseră atât, pentru a-şi apăra mogulul. Au depăşit cu bine momentul, dovedind că pot şi scuipa acolo unde au lins. Unii au ajuns consilieri sau directori prin ministere. Jalnic la prima vedere, dacă nu luăm în considerare că în respectivele funcţii vămuiesc "intersecţii" bănoase. Câţiva sunt încartiruiţi chiar în "garnizoana" Cotroceni, apărându-şi de aproape modelul spiritual. Alţii au fost generos răsplătiţi de patronii care îşi primiseră prada. Este şi cazul unui scriitor de talent, reprogramat ca docil gazetar şi făcut superstar prin procedee de marketing de editorul său, care la rândul lui... Vorba filosofului: Venerez, deci încasez!

Cum se explică tăcerea lor de acum? Cu excepţia lui Mircea Dinescu, care şi-a pus ţărână în cap, restul tac mâlc. Este consecinţa vinei pe care şi-o asumă sau rămâne doar o atitudine prudentă pentru a vedea cum se sfârşeşte povestea devenită incomodă şi cu prea puţine beneficii? A cam apus vremea când statul le punea la dispoziţie avion estival personal pentru a-şi întâlni idolul. E muţenia ce aşteaptă să devină clar cine va fi cu adevărat Stăpânul şmecheriei numite pompos România. Pitiţi de ochiul acuzator al unei populaţii din ce în ce mai revoltate, intelectualii de palat speră că le vor fi uitate fojgăielile din vremea când preamăreau Conducătorul iubit acumulând astfel energie ca să ţâşnească din nou în vârful ţării şi să declame răsunător: Am învins! Puţini, încă, vociferează deja de pe cealaltă parte a baricadei. Caraghios este cazul unei uteciste-pensionare sub acoperire de teveristă, relansată ca "tânără" speranţă liberală. Experienţa panegirică dobândită de pe vremea când realiza emisiunile Omagiu, completată ulterior cu un permanent exerciţiu al limbii, i-au adus rapid o răsplată cu buget. Lichelismul nu este o exclusivitate a actualei puteri, iar inteligenţa şi instruirea nu implică neapărat caracter. Lichelismul lustruit e o cheie universală ce deschide buzunarele potentaţilor care au nevoie de validare publică şi osanale academice din partea celor pe care oamenii de bun-simţ îi consideră a fi oneşti numai pentru faptul că au carte şi vorbesc frumos.

De ce au făcut respectivii intelectuali pactul cu diavolul? Au cunoscut, sau nu, promiscuitatea celui pe care aveau să-l slugărească? Se întrevăd două posibilităţi: 1) au fost inocenţi şi se poate admite că nu i-a dus mintea, chiar şi nivelul lor intelectual; 2) au ştiut bine la cine se înrobesc şi atunci problema se desparte iarăşi în două. Au ştiut, dar au vrut să profite; au ştiut, dar n-au avut încotro, pentru că înrolarea lor în solda preşedintelui a survenit în urma unui ordin, în virtutea unei mai vechi apartenenţe la un sistem secret de putere. Acum, oricine poate aşeza şi singur piesele în poziţiile descrise.

Cele creionate nu explică, totuşi, de ce intelectualitatea română, cea vocală şi influentă în societate, nu a fost una de stânga, ca în mai toate democraţiile europene. Şi, mai gravă nedumerire, de ce nu s-a înfiripat o expresie cât de cât coerentă a intelectualităţii de stânga, chiar şi în situaţia dominaţiei celei de dreapta sau cu atât mai mult în atare condiţii?
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de