Tatiana Stepa, o învingătoare. ,,Cântec pentru prieteni”, Petroşani, ediţia a treia

,,Şi iar mi-e greu şi iar mi-e dat un vis/ Că biata cifră doi s-a sinucis...” Sufletul nu îmi îngăduie să simt altceva. Vocea Tatianei Stepa, turnată în acorduri sonore pe versurile poetului Adrian Păunescu, dezvăluie acum, alte semnificaţii. Poate cifra doi s-a sinucis dar trăieşte cifra spre plus infinit. Nu putem contabiliza în câte fiinţe vibrează zbuciumul cântat al acestei femei inegalabile. Ştim doar, şi consemnăm, că oraşul ei natal, Petroşani, i-a celebrat amintirea cum se cuvine, în evenimentul frumos intitulat ,,Cântec pentru prieteni”.  A fost a treia ediţie a întâmplării memorabile din Valea Jiului, la care au venit cu inima la vedere şi chitările la piept, folkişti din toată ţara, poeţi, prieteni, admiratori pentru a trăi la cote adânci şi înalte emoţia nedespărţirii de Tatiana Stepa. Ea ne zâmbea cald dintr-un afiş imens, ca mereu, de deasupra noastră, de dincolo de dincolo.

Când mi-a telefonat fiul ei, cantautorul Cătălin Stepa, locuitor demn al oraşului minier, m- am întrebat cum reuşeşte, de unde are resurse concrete pentru un festival, acum, în vremurile scoase din minţi pe care le trăim. Îi dorim cu toată puterea să se bucure şi în viitor şi de sprijinul autorităţii locale, Primăria din Petroşani şi de solidaritatea prietenilor care au făcut posibile serile de cântec şi emoţie din Petroşani. Două persoane private, doi oameni pasionaţi de muzică şi poezie, doi oameni care o preţuiesc aşa cum se cuvine pe Tatiana Stepa, i-am numit pe Stelu Zanet din Lupeni şi Cristian Pustai din Mediaş şi-au alăturat sprijinul generos şi discret, întru concretizarea optimă a ediţiei din 2014. Până la urmă, ,,Cântecul pentru prieteni” al Tatianei Stepa s-a auzit timp de două zile şi nopţi, la Petroşani şi în Parâng, prin ecoul, vibraţia, răspunsul celor ce o iubesc.

 Sala Casei de Cultură din Petroşani a devenit în acest sfârşit de august, inima unei mari chitări. S-a cântat cu bucurie şi speranţă, interpreţi foarte tineri, reprezentanţii generaţiei viitoare a muzicii folk, alături de interpreţi consacraţi, într-un spectacol fără măşti şi fără regie, într-un foc continuu al iubirii exprimate sonor. Publicul, atât cât a fost, câteva sute de oameni, a aplaudat prelung, în picioare, cele mai multe dintre recitaluri. ,,Folkiştii se odihnesc cântând” mi-a spus un prieten din Suceava, prezent la eveniment.  Şi când obosesc definitiv, se ridică în alte sfere, spre a ne oblădui şi a ne zâmbi, i-aş răspunde. Cântecele Tatianei, în august fierbinte şi răsărituri sfinţite la o cană cu vin, sus aproape de ea, într-o cabană din Parâng… Secunde de viaţă adiate cu nobleţe, dăruite nouă, cât mai suntem, cât mai sunt, tot de către Tatiana Stepa. O doamnă căreia trebuie să îi mulţumim aici şi acum. O doamnă care merită anotimpuri şi veacuri de aducere aminte. Şi pentru că tot încerc să scriu despre Tatiana Stepa, o recompun din amintiri, în poeme.

Tatiana Stepa, o învingătoare
Fiinţa ei zămislită din sunete este aici,
Este pretutindeni, unde a fost iubită.

A intrat în viaţă ca într-un război, a fost o vreme prizonieră
În lupta pentru eliberarea de soartă, a fost osândită să îşi arate inima oamenilor,
A lăsat, pentru întreaga viaţă, trufiile şi vanităţile, în ieselea în care s-a născut,
Tatiana a evadat smulsă de un înger, să plângă în chitară, dincolo de chin,
Iubirile roase până la os, să învingă pustiul dincolo de stepă,
Să aprindă lumini, în clipe ca cele de acum.

Noi ştim, doar uneori, ne facem că nu ştim
Că ne stingem de dor şi atunci bem şi cântăm: ,,spune-mi, pădure, cu frunza rară...”
Ştim în spinul inimii noastre, o femeie puternică, plină de har, mistuită în focul bucuriei de a avea destin, un mare şi tragic destin,
Ştim că nu i-am fost la înălţime, ştim că am compătimit-o fără a-i lua din poveri, ştim că ne-am hrănit vital din rănile cântecelor ei, ştim că doar ea stătea la masă cu zeii, şi că a fost liberă, liberă, liberă
Să învingă şi să plece!

O văd râzând. O văd imitându-l pe poetul providenţial, o văd ciocnind o cupă cu iluzii, o văd frumoasă, rară şi exemplară,
O văd dansând în locuinţa vremelnică din strada ,,Popa Tatu”, o văd demnă şi umilită de foarte multe, o văd vie, verticală şi de neatins.

Tatiana, probabil, stinge acum o ţigară peste cântecul care i-a jefuit viaţa.
Tatiana nu se mai împiedică de nici o lacrimă pentru că a îmblânzit suav toate conflictele armate. Este erou de război. Pentru că şi-a izbit sufletul de gloanţele ascuţite ale singurătăţii. Se joacă acum cu decoraţiile ei de ortavă şi cuţit. Şi poate că râde. Sau cântă. Sau încă ne iubeşte.

Îmi tremură mâna când scriu, pe braţele crucii:
Iată o învingătoare:
Fiinţa ei zămislită din sunete este aici,
Este pretutindeni, unde a fost iubită.

Femeia cântec, femeia chitară
Îşi întorcea buzunarele pe dos, pentru a dărui bucăţi de insomnii sonore,
Blândeţea ei livra zilnic apropiaţilor, porţii egale de firesc.
Din înălţare şi prăbuşire a zămislit eternitate.
Iată lecţia despre har, iată lecţia despre nobleţe, iată lecţia Tatiana Stepa!

Nu s-a plâns, niciodată, de nimic, avea înscris în fatalitatea genetică supremul curaj de a sfida gloria clipei. Suprema smerenie,
de a da aplauzele, mai încet.
Născută sub semnul unei stele înjunghiate, a ştiut că în stepă,
se odihnesc îngerii,
Pe patul ei părăsit, a zămislit despărţiri fecunde. Cu preţul suprem, cu preţul pe care doar cei aleşi îl pot plăti, şi-a aruncat spada fermecată în crengi uscate. Zgomotul frânt a devenit sunet armonic. 
Tatiana Stepa este îngăduinţa din cântec. Tatiana Stepa este iertarea din poem. Tulburător de frumoasă o ştiu, atunci când nu mai dorea nimic. Când îşi pietrifica sufletul în amintire şi tânjire.
Atunci, numai atunci, în limita supremei disperări, aura sa atingea Universul,

Tatiana este numele anotimpului de dincolo de veac, de dincolo de dincolo.
Tatiana surâde în asfinţit prin vitralii
Şi ne spune că este, este prietena noastră, mai ales a celor ce nu au meritat-o,
Pe ei îi oblăduieşte şi acum,

Femeia cântec, femeia chitară ne scrie chiar acum scrisori. Ne spune că îi este, în sfârşit, foarte bine. Şi că dacă ne este foarte, foarte sete, ne va cânta un izvor. Iar dacă ne este foarte greu, ne va cânta durerile ei, să măsurăm şi să cântărim. Poate ne trece.

Iată lecţia despre har, iată lecţia despre nobleţe, iată lecţia Tatiana Stepa!