De la Bârca la Viena şi înapoi (IX)

Nota autorului: Am marcat cu paranteze drepte paragrafele care mi-au fost cenzurate la apariţia cărţii. Am început, deci, azi, 3 ianuarie 1979, cartea de fapte şi gînduri 7 ianuarie 1979

Peste timp - Jurnalul unui drum în Austria cu băiatul meu

Nota autorului: Am marcat cu paranteze drepte paragrafele care mi-au fost cenzurate la apariţia cărţii. Am început, deci, azi, 3 ianuarie 1979, cartea de fapte şi gînduri 7 ianuarie 1979

(n.r. – continuare)

Vorbitorii sînt atît de străini de cauza pe care o dezbat! Vai, Doamne, Rory Gallagher e de milioane de ori mai convingător, cînd e să invocăm libertatea, decît dialogul dumneavoastră sec şi teoretic, domnilor Leser şi Pawlowsky.

Leser a publicat de curînd o carte foarte pasionantă, zice Pawlowsky. Dar se poate vorbi de pasiune aici? Mă uit la obrazul curat, proaspăt ras şi pomădat al lui Leser. Îmi reamintesc capul în flăcări de transpiraţie al lui Gallagher. Muzica nu e, desigur, chiar filozofie. Muzica nu poate ţine loc de filozofie. Dar filozofia trebuie să şi cînte. Peste tot, unde e vorba despre om, e nevoie de căldură, de pasiune reală. Dacă Socrate a fost filozof, de ce am cere mai puţin meselor rotunde cu gînditori de la televiziunea română sau austriacă?

Se simte, în acest final de veac, o îndepărtare aproape simptomatică a multor intelectuali de misia lor. Programele găunoase ale multor televiziuni, făcute în indiferenţa gustului public, făcute fără participarea talentelor claselor direct producătoare – muncitorimea, ţărănimea, intelectualitatea –, sînt semnele grave ale unei crize despre care încă nu s-a vorbit: criza combustibililor şi materiei prime umane. Miroase a hîrtie igienică şi a sugativă şi a fard bătrîn şi a filozofie de capete mecanice în prea multe sticle cu programe TV. Miroase a neant pomădat, miroase a sudoare de mercenar.

Profesorul Leser va dormi liniştit la noapte, a avut succes la televiziune. Va primi şi cîteva telefoane de la cunoscuţi.

Dar cine e filozoful care va răspunde, prezentului şi viitorului, ce se întîmplă – nu numai militar, ci ca proces de gîndire – în Kampucia?

Somn uşor, profesore Leser, dar ţine minte profeţia mea sinistră: primul plutonier de Poliţie şi primul soldat de ocupaţie pot face să dispară întreaga dumitale inteligenţă teoretică, faimoasă la Salzburg şi mai departe, dacă nici unul din gîndurile dumitale n-a devenit bun al oamenilor, dacă nu există în conştiinţa lor invadată de întrebări adevărate, nu din cele pe care le pun acum, tocînd automat din dinţi, dr. Pawlowsky, el însuşi prea inteligent pentru un veac care are nevoie nu de atîţia oameni inteligenţi, ci de cîţiva dăruiţi, de cîţiva pasionaţi, de cîţiva oameni în stare să şi moară pentru ideile lor, nu doar să trăiască din ele.

Mă uit la cei doi şi-mi amintesc frigul care m-a cuprins cînd am citit cum îi amorţeau articulaţiile lui Socrate după ce şi-a sorbit otrava, pentru a împlini hotărîrea juraţilor Atenei de a fi condamnat la moarte pentru filozofia sa, pe care nici măcar n-a scris-o niciodată. Cîţi roboţi despart pe Socrate de soluţia salvatoare!

Mă amuză să-i văd şi să-i aud pe cei doi teologi înjurînd socialismul şi nici măcar netranspirînd în falsa lor pasiune…

Iată că despre socialism se poate vorbi convenţional şi pro şi contra. Nu a vorbi e problema, ci a te implica. “Unui elogiu trîndav şi inform, prefer injuria entuziastă”, zicea Labiş. Unde eşti, “injurie entuziastă”?

Aseară am văzut un cerşetor mai interesant decît toţi ceilalţi cerşetori întîlniţi pînă acum. Eram pe o stradă luxoasă, cu lumini mari şi galbene, o stradă a tuturor posibilităţilor. Cerşetorul stătea într-adevăr cu capul în jos, ţinînd cu o mînă o muzicuţă între buze. Cînta un cîntec monoton. El era transfug. Mîna lui cealaltă cerşea. Cinci şilingi se strînseseră în podul îngheţat al palmei. (Programul de filozofie s-a terminat la TV. Muzica e violentă acum, după ce dr Pawlowsky a mulţumit convenţional interlocutorului său.)

Tot întrebîndu-se ce este socialismul a plecat şi cerşetorul din ţara lui. A fost însă mai pasionat decît filozofii de serviciu cu denigrarea socialismului.

La TV sînt ştiri confuze din Indochina.

Cerşetorul avea o încremenire de statuie. Dormea şi cînta dormind, cînta dormind. Unde-i era oare gîndul?

Schmidt, Carter, Giscard, Callaghan arată bine la televiziunea austriacă, într-o fotografie cu mult soare.

E 11 şi ceva noaptea. Acasă e trecut de miezul nopţii. Ce faci tu, fată singură şi tristă, Elena mea şi-a nimănuia? Să-ţi fie noaptea blîndă şi mîine să-ncercăm să ne vorbim la telefon.

Mă culc cu gîndul la tine, rugîndu-mă la viscolul din univers să ocolească fiinţa ta şi nici o răzbunare stelară să nu te încerce, dacă a fost posibil să vedem într-un oraş pămîntesc o Statuie a Ciumei.

Răbdare, moarte care ne tot cauţi. Răbdare să găsim soluţia definitivă, să ştim ce cale să luăm.

Elena, noapte bună!

Andrei mi-a povestit un lucru care m-a cutremurat.

– Ştii, tati, zice el, că m-au învăţat şi m-au convins, chiar aşa voiam să fac, îţi spun, că la 18 ani să cer să-mi schimb numele.

– Să te numeşti cum?

– Tati, oricum, dar numai ca matale nu! Îţi spun. Mă făcuseră să te urăsc, şi asta şi voiam, să nu mă mai cheme ca pe matale. Îţi spun, acum, cînd te iubesc mai mult decît pe oricine şi orice pe lume, că abia aşteptam să am 18 ani ca să-mi schimb numele.

– Şi cum voiai să te numeşti, Andrei al meu?

– Oricum, nu ştiu cum, oricum, numai Păunescu nu. Ştii cum zicea mama?

– Cum?

– Să-ţi dau, la 18 ani, un şpiţ în fund şi să-mi schimb numele.

– Şi-acum?

– Matale ce părere ai?

– Să-mi dai şi zece “groşi”, zice rîzînd Andrei şi nu mi-l schimb. Dacă matale ţi-l schimbi, mi-l schimb şi eu.

Nimic nu mi s-a părut, pînă acum, mai sinistru din tot ce i-au insuflat cei care m-au urît, după ce m-au iubit, decît această idee: să-şi schimbe numele.

Felul cum judecă el lucrurile, acum, plăteşte toată nenorocirea pe care o refuz şi-n amintire. Am aflat de la el că îl învăţau să-mi spună cele mai rele lucruri, să nu dorească să mă vadă şi să spună – acesta era un jurămînt! – că el nu doreşte, nu că l-au învăţat ei. Toate ar fi cum ar fi. Dar

să-l înveţe ce să facă el cu şpiţul la 18 ani şi să-l înveţe să-şi schimbe numele de familie (pe care, de altfel, cum zice Andrei, l-a avut şi mama), mi se pare imens. Nici dacă eram criminal de război, nimeni nu-l putea determina pe fiul criminalului de război să-şi renege tatăl.

Nu, Andrei, această cale n-o vom urma. Iubeşte-i pe cei care te-au învăţat să mă urăşti! Şi scrie-le o vedere mamei şi surioarei tale, pe care ar trebui să o iubeşti mai mult; şi pe care ar trebui să mă rogi tu, nu să mă rog eu de tine, s-o luăm cu noi măcar într-o călătorie. Probabil că şi ea e tot victimă a unei politici antipaterne, probabil că ea – fiind mai mare – suferă văzînd distanţa dintre noi. Scrie-i mamei, Andrei, şi nu uita să fii bun.

Şi să semnezi cu amîndouă numele, de botez şi de familie.

8 ianuarie 1979

Zi grea, după somn puţin, după o noapte în care am visat o şedinţă literară. Ceea ce nu mai credeam să trăiesc în realitate, am trăit în vis: o şedinţă literară. Toate mutrele insuportabile ale “colegilor” mei, care mă înjură fără să mă mai citească, toată această gogoaşă aflată, vai, la îndemîna oricărui repetent de fost coleg de-al meu, la îndemîna fiecărui hocheist care dintr-o lovitură primită pe gheaţă a făcut pretext de vocaţie literară, toată această plevuşcă grupată strategic în jurul cîtorva mari personalităţi – unele mari şi reale şi importante –, toată această liotă şde pezevenghiţ care transformă defectul de a nu pronunţa bine în calitatea de a se “rosti” modern, care transformă defectul de a nu şti bine limba română în calitatea de a “transforma” radical limba română, toată această “obşte” nu mă mai interesează. şCei mari sînt puţini şi au orizontul ocupat de caracuda foitoare în jurul lor. Alţii, la fel de mari, nu participă la această promenadă a orgoliilor breslaşe, la acest tîrg al stupidităţilor morale.ţ

Şi, iată, în vis mi-a apărut brusc lumea literară.