De la Bârca la Viena şi înapoi (XXVII)

Nota autorului: Am marcat cu paranteze drepte paragrafele ce mi-au fost cenzurate la apariţia cărţii. Am început deci azi, 3 ianuarie 1979, cartea de fapte şi gânduri.

V. Dinică zice să mergem să mâncăm ceva. Nu mai vreau. Răspund atâtor gazetari din această ţară, care au simţit dogma în România că eu în ţara lor nu simt nimic, nici măcar dacă mai sunt sau nu om. Şi-mi dau seama că, dacă viaţa m-ar obliga să întârzii aici, aş fi ca atâţia desţăraţi trimis greşelii să mă ia în posesiune.

Mă anesteziază indiferenţa mecanică a mulţimii care nu poate sta în casă pentru că n-are viaţă interioară, pentru că o carte costă mult – 30 de mărci, 40 de mărci – şi un disc costă mult – 40-50 de mărci şşi-o curvă costă mult – una mediocră saltă la 100 de mărci şi totul costă, costă, costăţ.

Anesteziat cum sunt, dacă mi-ar face cineva o operaţie pe inimă ar descoperi în ea, în adânc, pe bărbatul acela, al cărui portret mi-a vegheat clasele primare, pe mustăciosul acela pe care-l cântam în fiecare dimineaţă, pe criminalul acela care când se supăra pe câte un popor, seara, aşa când îl apuca, lua cât voia de la acel popor şi omora cât voia din acel popor, anesteziat cum sunt, dacă m-ar opera cineva l-ar găsi în inima mea pe ştovarăşul Iosif Vissarionovici Stalin,ţ genialul şconducătorţ care împreună cu alţi geniali şconducători de prin alte părţiţ a făcut atât de mult bine omenirii, luând-o de pe marginea prăpastiei şi ducând-o direct în prăpastie, l-ar descoperi acolo, în fibra cea mai durabilă a fiinţei mele, şpe tovarăşul Iosif Vissarionovici Stalinţ cântând la o balalaică un cântec de dragoste pentru ţările mici. Şi-apoi repezindu-se la un pian mic, pe care l-aş ţine tot în inimă, să cânte doar la pian, şi la gură, un cântec pentru dezarmarea farmaciilor lumii; şi l-ar descoperi, cine m-ar opera de inimă, pe el ca otravă magnetică a celulelor mele, căci nici pe el nu pot să-l iert. Şi n-am să-l iert niciodată. Hitler ce-a fost cu altă mustaţă! Şi torpilă a liniştii caselor oamenilor! Să nu-ţi fie ţărâna uşoară, bătrâne! Să-ţi fie mormântul aşa cum a şi-nceput să-ţi fie purtat din trapez în trapez sub circurile lumii! şşi crima ta să se transforme în saltul acrobatic al unei politici sancţionate de istorie şi în ţopăitul ursului cu care te identificau ţăranii români când nu puteau vorbi despre tine şi pronunţau, lungind ultima consoană, ursss!ţ

Din anestezie, drumul înapoi spre Austria e mai uşor. Dacă autorităţile vest-germane vor avea vreodată chef ca eu să stau mai mult în ţara lor, aşa cum avuseseră acum câţiva ani când fusesem invitatul preşedintelui Heinemann şi am refuzat să merg, dacă eu însumi voi găsi destulă putere să stau mai mult în Germania Federală, vă voi mai povesti câte ceva despre ce voi vedea, contemporanii mei.

*

Formalităţile de intrare în Austria sunt la fel de uşoare. Parcă am fost până vizavi, la vecini, şi reintrăm în casa noastră. Ospitalitatea austriacă este superbă. De ce n-aş recunoaşte că râvnesc să avem şi noi la graniţe, şi-n toate locurile publice, funcţionari atât de amabili, grăniceri şi vameşi atât de sărbătoreşti?

Ninge şi aud că nu numai aici. Pe undeva, pe pământ, e o ţară, România, în care cred c-am să mă-ntorc. Ei bine, aud că ninge şi-n România. Tuturor oamenilor le place când ninge, în afară de funcţionarii primăriei. Divergenţe de interese. Oamenii privesc ninsoarea ca pe o floare a vacanţei, primarii privesc ninsoarea ca pe un rumeguş pe care trebuie să-l ia repede de pe şosele. Nu ştiu cum se face că de ani şi ani la Bucureşti, fie că ninge în octombrie, în noiembrie, în decembrie, fie că ninge în ianuarie, în martie, în aprilie, ninsoarea ne ia pe nepregătite. Dacă ninge mai devreme decât iarna, plugurile sunt ocupate cu altceva. Dacă ninge mai târziu decât iarna, la primărie se apucaseră de alte treburi, nu se mai aşteptau la ninsoare. Dacă ninge exact iarna, cea mai des auzită replică e: De unde să ne aşteptăm noi să fie o iarnă normală? Mă uit din nou la plugurile care lucrează pe şosea, aici, în Austria. şi-mi dau seama că n-ar mai trebui amestecată niciodată politica acolo unde nu-i e locul.

Una dintre cele mai caraghioase amestecături de politică şi natură era aceea pe care o citeam în ziare la rubrica “Iarnă grea în Europa occidentală”. Din tonul articolelor pe care le parcurgeam reieşea, dacă nu chiar era exprimat chiar în text, gândul că iarna grea se abate asupra Europei occidentale pentru că aşa merită capitalismul.

Erau inundaţii cu caracter de clasă în tot felul de ţări care nu-şi scuturaseră jugul imperialist.

Oare din ce motive mureau oamenii de căldură în Australia? Din motive de căldură, veţi sări dumneavoastră să răspundeţi cu naivitate. Nu, nu din motive de căldură, subliniau politizanţii, 3 la 2 lei, ci pentru că în Australia este regimul care este.

Nu mai vorbesc despre situaţia prin care trecea în permanenţă America de Nord. De fapt trecea şi mai trece, căci asemenea accente fals anticapitaliste se mai observă în perioade anumite în presa noastră, inclusiv în revista pe care o conduc, Flacăra. Din ţările socialiste nu se dau decât ştiri de punere în funcţiune a unor hidrocentrale valoroase, importante descoperiri arheologice, un tadjic care trăieşte până la adânci bătrâneţe, noi construcţii pe litoralul bulgăresc, excelente veşti toate, iar din ţările capitaliste, mai ales din cele avansate, o plăcere formidabilă de-a pescui dezastre.

America, din care am vrea să importăm cât mai ieftin tot felul de maşini bune şi care are uriaşe succese tehnico-ştiinţifice, e prezentă mai ales ca ţara cicloanelor; în fiecare zi câţiva negri şi câţiva albi se omoară între ei; cheltuielile militare sporesc până-ţi vine ameţeala; catastrofe automobilistice se petrec mai des decât naşterile; vai de capul bieţilor americani. N-o mai duc mult.

Mi-e destul de ruşine să scriu ceea ce scriu, simt aşa o umilinţă pe care mi-o dă solidaritatea cu ceea ce am putut face noi, toţi, dar mai presus de orice mă străbate o dorinţă de purificare. Aş vrea să fiu convingător şi puternic, să merg acasă şi să arăt câte inerţii ne mai ţin în loc şi ce puţin ar trebui pentru a putea renunţa la toate. Voi avea destulă putere să transport până acasă această stare electrică în care mă aflu?

Ninge şi acasă şi mă tem că se vor înzăpezi ai noştri. Austriecii, în orice caz, nu se înzăpezesc. Fără heirup-uri, fără ajutorul primarilor, ci pur şi simplu cu oamenii plătiţi pentru asta, drumurile Austriei rămân practicabile.

Intrăm în Salzburg, parcăm, suntem la câţiva paşi de casa unde s-a născut Mozart. Aici e mai greu de vorbit. Aici e mai greu de făcut speculaţii şi de dat sfaturi. Omagiul pe care i-l putem aduce lui Mozart în oraşul lui e să tăcem muzical, o tăcere desăvârşită ca o eră de reculegere. Probabil că mulţi îl priveau cu popularitate pe tânărul Wolfgang. Acum, distanţa dintre Mozart şi noi nu e doar distanţa dintre spaţiul fizic în care a trăit el şi fiinţa noastră materială.

Vizavi de casa lui Mozart stau nevândute plăci care costă în jurul a 200 şilingi, plăci nu memoriale, ci de patefon, plăci cu muzica lui Mozart.

Mozart cel imemorial, şi Mozart cel comercializat sunt primele prezenţe pe care le semnalăm la Salzburg.

Facem un tur grăbit al bisericilor.

Biserici de nuanţe diferite, biserici la fel de solemne, la fel de depărtate de noi. Dacă aş fi credinciosul unei astfel de biserici, aş prefera să fiu zidit în ea decât să ies şi să intru. Schimbarea de temperatură, schimbarea de tonus vital m-ar înnebuni.