Radu Anton Roman şi "Insula Delta"

Nimic din ceea ce am putea trăi în natura închisă de graniţele geografice româneşti nu se repetă. Luaţi munţii de la răsărit, im­berbi şi vulcanici, şi vedeţi că nu seamănă cu cei de la apus, blânzi şi gânditori, şi nicidecum cu cei dobrogeni, înţelepţi şi resemnaţi ca nişte capete de călugăr...

Între toate formele de relief, Delta Dunării e însă cea dintâi fără pereche şi cea din urmă descoperită de marile expediţii europene. Datorăm o fărâmă din celebritatea ei lui Jacques-Yves Cousteau, care, imediat după căderea Cortinei de Fier, s-a îmbarcat pe Dunăre, coborând, de două ori, în călătorii de cercetare, de la izvoare până în Deltă.

Nu ştiu de ce, nu pot diso­cia prezenţa la noi a celebrului Cousteau de cea a lui Radu Anton Roman, care i-a fost ghid. Găsim experienţa trăită de Radu în jurnalul "În Delta Dunării cu Jacques-Yves Cousteau" (Paideia, 2001), cu toate că interesul pentru Deltă mai transpare în două romane şi o carte de însemnări. Romanul "Zile de pescuit" (reeditat în 2002 de Editura Paideia) s-a publicat în Franţa cu titlul "Des poissons sur le sable" (Editura Noir sur Blanc, cu o prefaţă de J.-Y. Cousteau). Tot în Franţa, în 2004, şi-a lansat lucrarea "Savoureuse Roumanie", cu 358 de reţete culinare şi istoria lor.


SOMON CU MÂNĂTĂRCI ŞI MIGDALE
Expediţia comandantului Cousteau în Deltă i-a oferit lui Radu Anton Roman prima întâlnire cu rafinamentul bucătăriei franceze. Talentatul bucătar al echipajului a reuşit, pe durata expediţiei, să-i rafineze gusturile şi să-i dea prima mare lecţie de gastronomie comparată; lecţie desăvârşită într-un abuz care-l va marca pe Radu: "... Trecerea de la amărâţii de pui tip «Fraţii Petreuş» şi de la soioasele copite de porc - celebrii «adidaşi» - la ragout-urile şi «dinde à la Patrick» a fost pentru mine catastrofală: m-am îngrăşat cu 20 kg; apoi, n-am mai reuşit să slăbesc: în primăvara lui 1991 aveam 100 kg la 1,85 m, iar în 1992, de Ignat, urcasem fulgerător la 140! Franţujii priveau înmărmuriţi cum înfulecam castroane de terine, platouri de raţă cu portocale, tăvi de tarte cu fragi... Îmi aduceau somon afumat umplut cu mânătărci şi migdale, pui cantonez cu piure de nucă de cocos, pulpă de viţel marinată în vin de zmeură, vârfuri de sparanghel înăbuşite în sos Madera... Băgam în mine isteric, ca şi cum aş fi vrut să recuperez anii aceia de mizerie, o copilărie cu marmeladă pe cartelă, o maturitate cu brânză raţionalizată şi pâine cu sos mult şi o viaţă cu porţia..." ("În Delta cu J-Y. C", p. 84).


PEŞTE "DE-UN BORŞ"
În sens invers, dinspre Deltă către colonia de exploratori francezi, Radu Anton Roman şi-a exersat, pentru prima dată, talentul de guru al gastronomiei tradiţionale româneşti, învăţând papilele echipajului cu aroma borşului de peşte şi cu rachiul lipovenesc. Limbajul literar al ghidului de expediţie seamănă cu comentariul celei mai citite cărţi de bucate din România de azi, "Poveştile bucătăriei româneşti", mai ales atunci când se referă la tradiţiile pescarilor Deltei: "Viaţa în comun a pescarilor e guvernată de nenumărate interdicţii, nuanţe, semne de politeţe. Dacă te duci la un pescar în poartă şi-i ceri să-ţi vândă peşte, gata, ţi-ai pătat obrazul (tu ai venit la uşa lui ca un nevoiaş, nu el la tine). În schimb, dacă negociezi «o coadă de peşte» sau «peşte de-un borş» (expresii consacrate pentru circa 5-20 kg de peşte pe ghiol), e doar o chibeica între egali. Nu-i mai mare umilinţă decât să fii obligat să mănânci peşte crud; bărbaţii adevăraţi preferă moartea. Dacă-l dăruieşti pe un lipovean cu băutură dincolo de pragul casei, trebuie să guşti tu mai întâi (să ieie credinţa, se spunea odată). Pe cât posibil, nu se bea din sticlă, ci din pahar, ca să fie porţie dreaptă pentru toţi, iar paharul se umple ras, dar nu se bea tot: mai laşi un deget pe fund, să arăţi că nu eşti lacom. În Deltă, nu se face cinste. Cine dă ceva dă pe datorie. Dacă faci cinste fără să urmăreşti nimic, eşti considerat fraier şi dispreţuit amical...".


CHIFTELUŢE DE ICRE
Primăvara, înainte de prohibiţie, pescarii Dunării prind în plase tot felul de albitură, dar şi peşte mai mare, plin de icre. Sunt o delicatesă în ciorbă sau prăjite, dar se fac şi aşa, în amestec de "chiofte".
Ai nevoie de: 300 g icre (scoase din cămeşi), 3 cartofi,  3 ouă, o ceapă, sare, piper, ulei pentru prăjit, 100 g făină+100 g mălai, bine amestecate, câţiva căţei de usturoi.
Se fierb cartofii, se curăţă de coajă şi se pasează piure. Se toacă ceapa bob de orez. Se freacă car­tofii cu icre, ouă, ceapă, sare şi piper. Se încinge grăsimea. Se formează chiftele, se dau prin făi­nă cu mălai şi se pun la prăjit până se rumenesc.
Din "Poveştile bucătăriei româneşti" de Radu Anton Roman, volumul V (apare vineri, 13 august 2010, împreună cu Jurnalul Naţional).