Banda lui nea Alită Piţigoi

Lăutarii adevăraţi sînt tot mai puţini. Oameni dedicaţi acestei meserii, cu vioara pe post de inimă sau cu contrabasul în rol de suflet. Cu gena acordeonului în sînge sau cu chitara văzută ca o conti­nuare firească a degetelor. Video

Lăutarii adevăraţi sînt tot mai puţini. Oameni dedicaţi acestei meserii, cu vioara pe post de inimă sau cu contrabasul în rol de suflet. Cu gena acordeonului în sînge sau cu chitara văzută ca o conti­nuare firească a degetelor.

O lumea aleasă a ales miercurea trecută să nu plece în vacanţă. Să mai ră­mî­nă în Bucureşti încă o zi. Nu are prea des ocazia să-i asculte pe membrii bandei lui Alită Pi­ţi­goi... Să asculte cum lăutarii gorjeni parcă îţi fac vrăji la picioare de te trezeşti că abia mai poţi să stai pe scaun şi să nu te ridici la joc!

SĂ JOACE BUCU­REŞTE­NII. Figuri distinse, oameni veniţi la patru ace. Bucureşteni... să zicem autentici. Un pic rigizi la început. Apar “piţigoii”, conduşi de nea Alită. Sînt nişte personaje. Au fi­guri interesante, chipuri desprinse parcă din tablourile sau filmele cu lă­u­tari. Cei bătrîni cu mustaţa tun­să fin, cei mai tineri raşi, berbanţi. În costume cu cămăşi şi cravate au acea eleganţă a lăutarului. O eleganţă care-i scoate în evidenţă. Au venit să cînte, mai puţin să vorbească, aşa că... hai la horă! Hai la sîrbă! Hai... la joc! Oh! Nu se poate juca... atunci daţi din picioare aşa... pe loc... pe scaune...

Viorile te ademenesc, chitara cu acordaj italienesc îţi impune un ritm, contrabasul îţi dă măsura bă­tăilor inimii, iar acordeonul îţi face sufletul să vibreze. Spectatorii de­vin fiinţe conduse de muzică, de mu­zica lăutarilor gorjeni! E voie bună! Pur şi simplu! Institutul Cultural Român (ICR) a devenit un centru de veselie, de exaltare a su­fletelor! Stai şi te gîndeşti cum ar fi să-i chemi la nuntă, la botez, la un chef pe aceşti lăutari de-a dreptul magnifici!

Fie că “spun” de veselie, de voie bună ori de ascultare, de tristeţe... membrii Bandei lui nea Alită Pi­ţi­goi îşi păstrează aceeaşi demnitate, mîndrie a lăutarului care-şi cunoaşte meseria. Nu numai horele ori sîrbele le sînt cunoscute, la cere­rea auditorului, un tango sau un vals iese din strunele viorilor şi din magia celorlalte instrumente care le acompaniază. Chitara şi acor­de­o­nul nu erau instrumente lă­u­tă­reşti. S-au integrat în timp şi sună al naibii de bine toate împreună! Să-l auzi pe nea Alită cum interpretează vocal este un moment mai mult decît fericit. Timbrul aparte specific lăutarilor adevăraţi face din glasul bătrînului o bijuterie. Greu de exprimat în cuvinte emoţia pe care ţi-o dă in­te­rpre­ta­rea vocală a lui nea Alită Piţigoi. Zău dacă nu-ţi vine să-ţi scoţi pălăria în faţa lui şi a celorlalţi membri din Bandă!

ŞCOALA FAMILIEI. Sînt lău­tari autentici. Vin din Gorjul care a dat atîtea nume renumite în fol­clor. Fac parte din breasla care l-a dat pe Dinicu Anghel ori pe Barbu Lăutarul. Nu ştiu să facă altceva. Doar să cînte omului, de dor, de veselie, de tristeţe. Cîntă orice şi pentru oricine. Şcoala lor este cea a familiei. Lăutari din tată în fiu. Constantin Piţigoi (nea Alită), Dumitru Piţigoi, Dumitru (Bebe) Piţigoi, Gioni Piţigoi, Eugen Piţigoi, Gheorghe Piţigoi şi Laurenţiu Lătăreţu. O bandă de lău­tari. Au învăţat de la bunicii lor, de la părinţii lor, se învaţă şi între ei. Sînt o familie şi încă una unită. Miercuri seară la ICR ei au dat dovada măiestriei lor. Cu trei viori, cu un contrabas, o chitară şi un acordeon, membrii bandei au ridicat sala în picioare.

CÎNTECE DIN VIAŢĂ. Grigore Leşe a fost din nou o gazdă ex­traordinară. Cea de-a patra în­tîl­nire din cadrul proiectului Ultimii Rapsozi, program lunar al ICR ini­ţiat de interpret şi susţinut de Jurnalul Naţional, a fost una de succes. O seară în care un ring de dans este parcă singurul element care a lipsit. Leşe îi provoca, lăutarii se provocau reciproc, publicul îi provoca prin aplauzele ce aproape că nu au contenit. Au in­ter­pretat hore, sîrbe, “cîntece în­de­lungate”, denumirea locală a doinelor.

Grigore Leşe descria într-un mod aparte repertoriul Bandei lui nea Alită Piţigoi, descriere valabilă însă pentru mulţi dintre lău­ta­rii autentici, cu diferenţieri, normale de altfel, pentru zonele geo­gra­fice din care provin: “Dispunînd de imaginaţie şi improvizaţie, lău­tarii au preluat muzica locului, a ţăranilor din satele gorjene, interpretînd-o într-un stil personal. În final, au reuşit să influenţeze muzi­ca ţărănească, afectîndu-i culoarea sonoră prin introducerea instrumentelor vioară, violă, contrabas şi prin folosirea acompaniamentului tonal-funcţional. La mare cinste sînt cîntecele epice, baladele, cîntecele de dragoste şi cîntecele vocale de joc. Dintre acestea se individua­li­zează cîntecele de lume, ale căror texte cu un pregnant conţinut ero­tic sînt îmbogăţite de interjecţii, lamentări şi tînguiri”.

O LECŢIE, PE BANII LOR. Dialogul dintre Grigore Leşe şi Bandă a fost unul glumeţ, dar şi educativ. Cei prezenţi au aflat de instituţiile lăutarilor: cîrciuma, nunta, cheful şi botezul. Instituţie din care ori ieşi cu aplauze, ori ca muzicant îţi afli sfîrşitul. Cel care nu este în stare să satisfacă do­rinţele publicului nu are succes, nu rezistă în timp şi nici “lăutar” nu se poate numi. O întîmplare hazlie spusă de nea Alită a exemplificat perfect cele spuse mai sus. La “un eveniment”, un om a cerut să i se facă hora. Piesa care le plăcea atît lui, cît şi tatălui... şi tot aşa. O pie­să care cerea să fie modificat acordajul viorii, o horă pe care “Clientul” o ştia perfect. Cum trebuie să se audă... toate cele. Recompensa promisă... o Vacă! Pedeapsa pro­misă dacă hora nu era interpretată aşa cum trebuia...bătaia! Ban­da lui nea Alită s-a învoit... nu era neapărat vorba despre vacă, dar renumele lor ar fi avut de suferit, lucru de nepermis pentru lăutari. I-au făcut perfect hora omului! Cu acordaj schimbat... cu de toate. Re­compensa... s-a modificat un pic... De la ditamai vaca, “d’aia de lapte să se hrănească tot neamul tău” – după cum i-a zis chefliul, la sfîrşitul petrecerii, cînd premiul trebuia ridicat... lăutarii au primit o Oaie! Şi nici măcar nu ştiau prea bine dacă şi oaia e tot “d’aia de lapte” ori e bună numai de pastramă! După o aşa povestire... o horă este chiar ceea ce merge mai bine! Aşa că... să cînte lăutarii!

Recitalul de la ICR s-a dat “pe banii ICR-ului”, adică pe plata institutului. La sfîrşit, lăutarii au vrut să cînte “pe banii lor”, adică... ce vor ei! Şi au cîntat... în aplauze, cu bisuri, cu de toate. O seară re­u­şită. La mai mare... cu Banda lui nea Alită Piţigoi!

Ultimii Rapsozi – un proiect special Jurnalul Naţional

Întîlnirea de miercurea trecută de la sediul Institutului Cultural Român face parte din programul lunar al Institutului – Ultimii Rapsozi – şi este un proiect marca Grigore Leşe. Jurnalul Naţional s-a alăturat cu bucurie acestuia şi ICR în cadrul proiectului Ultimii Rapsozi. Am luat hotărîrea de a vi-i aduce aproape pe rapsozii lui Leşe.

În ediţie limitată, împreună cu Intercont Music, vom edita o serie de CD-uri dedicată senzaţionalului proiect lunar desfăşurat la ICR. În magazinele de specialitate puteţi găsi deja primul CD dedicat Ultimilor Rapsozi. Este o primă “minune”, vor urma şi altele... pentru dumneavoastră. Proiectul Ultimii Rapsozi îşi propune familia­rizarea publicului citadin cu folclorul autentic – atît cel tradiţional românesc, cît şi cel al minorităţilor din România. Sînt prezentaţi rapsozi care cîntă aşa cum o făceau strămoşii lor cu sute de ani în urmă: curat, din suflet, autentic. Vă aşteptăm şi la întîlnirea din luna mai.

costin.anghel@jurnalul.ro