Aritmiile cardiace

Un zgomot familiar, regulat, egal, constant. Un zgomot cu care suntem atât de obişnuiţi, pe care îl cunoaştem (sau pe care credem că îl cunoaştem), care e una dintre certitudinile existenţei şi a sănă­tăţii noastre. Un model al funcţionării perfecte şi "responsabile", căci oprirea sau afectarea sa poate determina complicaţii grave:  accident vascular cerebral, insuficienţă cardiacă sau moarte. Bătăile inimii - acest simbol al vieţii! Ne înduioşăm mai ales atunci când le simţim la pruncul nenăscut. Apoi le ascultăm, le percepem, le simţim la atingere şi, uneori, remarcăm schimbări în ritmul, frecvenţa, forţa lor... sau nu. Din păcate, asta nu exclude întotdeauna o aritmie cardiacă.

CONTRACTĂRI ŞI IMPULSURI
Impulsul se propagă pe un traseu bine stabilit la nivelul atriilor, în perimetrul nodulul atrioventricular, aflat în zona de tranziţie dintre atrii şi ventricule, şi apoi de-a lungul unei reţele în ventriculi. Ca urmare a impulsului se contractă iniţial atriile (cele două cavităţi superioare, mai mici, ale inimii) şi, astfel, umplu cu sânge cavităţile inferioare, mai mari, numite ventricule. Ulterior, se contractă şi ventriculele, împingând sângele în cele două artere importante de la baza inimii - ventriculul stâng în artera aortă, ale cărei ramificaţii vor iriga toate organele, şi ventriculul drept în artera pulmonară, care transportă sângele venit din ţesuturi spre plămân, pentru a se oxigena. Acest decalaj între cele două porţiuni ale inimii, între atrii şi ventricule, permite acestora din urmă să se umple cu sânge înainte de a se contracta. În mod natural, ritmul sinusal nu este absolut constant, nici măcar pentru aceeaşi persoană. El depinde de numeroşi factori: vârsta, momentul zilei, nivelul de pregătire fizică, temperatura şi poziţia corpului, ciclul somn-veghe sau etapele respiratorii. De exemplu, ritmul sinusal este mai mic la atleţi şi mai mare la persoanele aflate în stare de emoţii, stres, efort, febră. Frecvenţa cardiacă creşte în timpul inspiraţiei şi scade în expiraţie. De asemenea, este mai mică în timpul somnului, cea mai mică rată fiind înregistrată dimineaţa, înainte de trezire.

O BĂTAIE PE SECUNDĂ
Să presupunem că inima se contractă cu 60 de bătăi pe minut, adică o contracţie pe secundă. Acest ritm poate să crească sau să scadă, dar cu păstrarea constantă a intervalului dintre bătăi, menţinându-se astfel un ritm regulat. Alteori, ritmul este neregulat, chiar haotic, uneori respectând totuşi o anumită alternanţă. Aritmiile sunt un grup larg şi eterogen de afecţiuni care se produc prin tulburări în formarea sau conducerea impulsului electric în inimă. Ele includ atât modificările de frecvenţă ale inimii, cât şi de ritm. Creşterea frecvenţei se numeşte tahicardie şi scăderea ei poartă denumirea de bradicardie. Uneori, aceste două tipuri de alterări coexistă, alteori nu. De exemplu, o tahicardie poate fi regulată sau neregulată, iar o tulburare de ritm se poate produce pe o frecvenţă normală, crescută sau scăzută a inimii. Ele se clasifică în funcţie de localizare (de exemplu, sinusale, atriale, ventriculare sau joncţionale), de mecanism sau de frecvenţă. Uneori, sunt inofensive, putând fi pasagere şi la persoane sănătoase, alteori sunt grave. În general, aritmiile ventriculare sunt mai periculoase, dar asta nu înseamna că celelalte tipuri sunt lipsite de complicaţii.

CADE ŞI OMUL SĂNĂTOS
Simptomele sunt deseori vagi: un puls rapid sau mai rar decât normal, o bătaie a inimii mai puternică, prematură sau din contră o pauză, o bătaie pierdută sau senzaţia de "oprire" a inimii. La acestea se adaugă dureri toracice, dispnee (respiraţie dificilă), ameţeală, slăbiciune, leşin. Uneori, aritmiile apar şi la oamenii sănătoşi. Stresul, emoţiile, efortul, abuzul de cafea, alcool, tutun şi, fireşte, drogurile pot genera, de asemenea, diferite tipuri de aritmii. Acestea apar şi în numeroase maladii, unele cardiovasculare, altele generale. Pe primul loc, se situează angina pectorală şi infarctul miocardic. Formarea plăcii ateromatoase scade fluxul de sânge prin arterele coronare şi alterează astfel capacitatea funcţională a ţesuturilor, inclusiv a celui care generează impulsurile electrice. De asemenea, când cordul este deformat, de exemplu prin producerea unor cicatrice postinfarct sau postoperatorii, este afectată conducerea impulsurilor pe traiectul normal. Hipertensiunea arterială obligă inima la un efort suplimentar, iar în valvulopatii (afecţiuni ale valvelor, structuri care permit scurgerea sângelui prin orificiile inimii) se produc alterări structurale ale cordului:  cavităţile inimii se dilată printr-un plus de volum, ambele afecţiuni putându-se însoţi de diferite tipuri de aritmii. Cardiomiopatiile, maladii cu îngroşarea peretelui inimii, afecţiunile cardiace congenitale, insuficienţa cardiacă, inflamaţiile de la nivelul inimii (miocardita, pericardita, endocardita, adică inflamaţii ale muşchiului cardiac şi respectiv foiţelor care îl acoperă la exte­rior şi interior) se însoţesc de acelaşi fenomen. Chiar unele boli generale pot induce aritmii: diabetul zaharat, hiper- şi hipotiroidismul, bolile pulmonare cu hipoxie (de exemplu bronhopneumopatia cronică obstructivă), bolile renale cu insuficienţă renală şi tulburări hidroelectrolitice, redu­cerea nivelului potasiului şi a
magneziului din sânge, bolile infecţioase, anemiile etc.  Diverse medicamente cum ar fi unele diuretice, digitalice, anestezi­ce, antidepresive, chiar unele decongestive folosite abuziv sau antiaritmice incorect administrate pot determina aritmii.

O VARIETATE
Există o mare varietate de aritmii. De exemplu, tahicardia sinusală este o afecţiune răspândită, ce apare atât în unele stări fiziologice (efort, emoţii, stres), dar şi în unele boli cardiovasculare, în infecţii sau hipertiroidism şi se caracterizează printr-o frecvenţă de 100-180 bătăi pe minut (chiar mai mult la copii), cu ritm regulat. În bradicardia sinusală, frecvenţa cardiacă scade sub 60 de bătăi pe minut (dacă ajunge la mai puţin de  50 pe minut devine periculoasă). Apare atât în boli cardiace, cât şi în hipotiroidism, icter mecanic, tumori cerebrale. Blocul sinoatrial se caracterizează prin blocarea sau încetinirea impulsurilor de la nodulul sinusal spre atrii, iar cel atrioventri­cular de la atrii la ventricule. Blocul de ramură reprezintă o tulburare de conducere în interiorul ventriculului. Unele forme sunt inofensive, dar altele sunt potenţial fatale. Tahicardia supraventriculară se manifestă prin crize tahicardice care debutează şi sfârşesc brusc, cu o frecvenţă de 160-220 pe minut şi ritm regulat. Fibrilaţia atrială este cea mai frecventă formă de aritmie. În acest caz, impulsul electric este gene­rat din zone diferite ale atriului, ceea ce determină mişcări rapide, neregulate ale acestuia. Practic, atriul nu se mai contractă propriu-zis, ci vibrează, palpită, ajungând la o frecvenţă de 350-400 de bătăi pe minut. Nu toate aceste impulsuri trec însă spre ventriculi, aceştia înregistrând o frecvenţă de 160-180 de bătăi  pe minut. În aceste circumstanţe, umplerea cu sânge a ventriculilor este deficitară, la fel şi irigarea tuturor organelor, sângele stagnează în atrii, ceea ce determină formarea unor cheaguri care se pot mobiliza şi bloca diferite artere la distanţă.

TESTE
Uneori, medicul îşi poate da seama de la examenul  fizic dacă suferiţi de o tulburare de ritm. Însă pentru a se preciza natura sa exactă, stadiul şi gravitatea ei şi pentru a se studia maladia cardiacă generatoare sunt necesare mai multe teste. Astfel, medicul va recomanda: electrocardiogramă EKG  (o înregistrare a activităţii electrice a inimii) sau o monitorizare Holter, care este o înregistrare ce se derulează pe parcursul mai multor zile, făcută cu un aparat portabil. Uneori, pentru depistarea aritmiei se apelează la testul de stres, ştiut fiind că unele aritmii sunt declanşate de efort. În acest caz, exerciţiul fizic (pe covor rulant sau bicicleta medicinală) se desfăşoară cu monitorizarea inimii. De asemenea, medicul vă poate recomanda o ecocardiografie, care apreciază dimensiunile, structura şi mişcarea pereţilor cordului sau, eventual, o tomografie computerizată sau un examen de rezonanţă magnetică nucleară. Se mai pot face teste electrofiziologice, în care se introduc prin cateterizare (pe traiectul unui vas de sânge) electrozi până la nivelul cordului şi prin stimularea lor se studiază traiectul impulsului electric şi modul de răspuns la diferite medicamente antiaritmice.

TULBURĂRI GRAVE
Extrasistolele (atriale sau ventriculare) sunt bătăi premature care sunt iniţiate de focare anormale din atrii sau ventricule. Ele pot fi pasagere sau repetate, unice sau asociate: câte 2-3 sau mai multe. Se pot întâlni atât la persoane sănătoase, cât şi în diferite afecţiuni cardiace.

Tahicardia ventriculară este o tulburare gravă, care apare aproape exclusiv în maladii cardiace. Este generată de un focar ectopic, anormal din ventriculi şi se caracterizează printr-o frecvenţă de 120-200 de bătăi pe minut, cu palpitaţii, ameţeală, pierderea cunoştinţei. Ea poate să dispară rapid, dar, dacă se repetă, necesită un tratament cu antiaritmice. Dacă se prelungeşte peste 30 de secunde, pune în pericol viaţa, impunând o intervenţie de urgenţă cu antiaritmice puternice şi şocuri electrice.  
Fibrilaţia ventriculară se caracterizează prin contracţia rapidă, neregulată, complet dezorganizată a ventriculilor, ce este fatală dacă nu se intervine prompt.

BĂTĂI PE MINUT
De secole, omul a încercat să descifreze, să pună la punct şi să aplice tehnici din natură, imitând procesele complexe care se produc în  organismul plantelor, animalelor şi omului. Bionica este astăzi o ştiinţă în plină expansiune. Pacemakerul, acest dispozitiv minune care se implantează în inimă şi care reglează bătăile cordului, este conceput pornind de la propriul nostru model. Noi înşine avem un astfel de pacemaker şi anume nodulul sinusal. Acesta se găseşte în atriul drept, este constituit din celule specializate şi generează impulsul care va produce contracţia inimii, adică "bătaia" pe care noi o percepem. Ritmul impus de acesta, ritmul normal al cordului, se numeşte ritm sinusal şi este un ritm regulat, cu frecvenţa de 60-100 de bătăi pe minut la adulţi şi de 65-120, la copii.

CU ŞI FĂRĂ SEMNALE
Severitatea unei aritmii depinde de tipul ei, dar şi de natura afecţiunii care a generat-o şi căreia i se asociază. Deseori, sunt asimptomatice, fiind descoperite la un control medical de rutină. Alteori, determină manifestări clinice. Dar de cele mai multe ori, acestea sunt imprecise. Nici acesta nu e un criteriu de gravitate: unele aritmii periculoase sunt asimptomatice (în extremis, şocul sau moartea subită fiind primul simptom); altele sunt benigne, dar foarte zgomotoase. În toate aceste informaţii contradictorii, un singur detaliu este clar şi semnificativ: numărul bolnavilor care suferă de aritmii este din ce în ce mai mare (de exemplu, în SUA sunt spitalizate anual 850.000 de pacienţi). Pe fondul creşterii speranţei de viaţă şi al frecvenţei afecţiunilor cardiace cronice, stabilirea conduitei terapeutice începe cu precizarea diagnosticului, care impune, în primul rând, controale periodice la medic, începând, fireşte cu medicul de familie.

UN ADEVĂRAT ATLET
Inima este o pompă eficientă, care are rolul de a asigura necesarul de sânge şi astfel de oxigen şi nutrienţi în ţesuturi. Poate că ficatul sau  rinichiul realizează sinteze, reacţii chimice infinit mai complexe, creierul dirijează, asemenea unui performant computer, fiecare acţiune a noastră, conştientă sau nu, măruntă sau importantă, dar inima este cu siguranţă cea mai neobosită, un adevărat "atlet". Ea se contractă zilnic de peste 100.000 de ori şi pompează, astfel, 7.400 de litri de sânge. Până la 70 de ani, inima se contractă de peste 2,5 miliarde de ori. Vă puteţi imagina această cifră, puteţi număra măcar până acolo? Ei bine, inima dumneavoastră o face!

TERAPII CLASICE. TERAPII MODERNE
Terapia presupune în primul rând tratarea afecţiunii care a generat aritmia, fie că este vorba de o afecţiune cardiovasculară sau extracardiacă. După precizarea naturii aritmiei, se apelează la medicamente specifice, la dispozitive de tip pacemaker sau la defibrilator cardioverter implantabil. Alteori, se recurge la metode chirurgicale. Astfel, prin cateterizare se introduc electrozi în inimă, care se încarcă cu energie de înaltă frecvenţă pentru distrugerea focarelor sau a traiectelor anormale. Acestea mai pot fi eliminate şi prin îngheţare. În alte cazuri, se apelează la chirurgia cardiacă clasică.