Când e cu adevărat necesar să scoatem amigdalele

Amigdalele au fost mai mereu vedetele unor acţiuni care oscilau de la o ex­tremă la alta. A fost o vreme în care amig­dalele copiilor se scoteau pe ban­dă rulantă, la cea mai obişnuită du­rere în gât părinţii îşi luau copiii de mână şi dădeau fuga la ORL-ist, cerând să fie îndepărtate amigdalele din gâtul odraslelor ca să "scape de-o grijă".
Apoi chestiunea a derapat în marginea cealaltă şi există multă cir­cumspecţie în faţa scoaterii ami­g­da­lelor. Care este adevărul?

Mai întâi să se lămurească povestea amig­da­le­lor.
Există mai multe tipuri de amig­dale, toate alcătuind un lanţ de apă­ra­re imunitară a organismului. Acest şirag de amigdale are un rost, să producă anticorpi, adică ostaşi de auto­ap­ărare a organismului.

Lă­mu­reş­te acest capitol asistent universitar doctor Claudiu Manea, medic specialist la clinica ORL de la Spita­lul Sf. Maria fondată de renumitul pro­fesor Dorin Sarafoleanu şi condusă azi de profesorul Codruţ Sarafoleanu, coordonator al programului ONU de alergii şi ORL în Europa de Est.

Cele mai cunoscute amigdale sunt cele palatine, ca nişte prune în fun­dul gurii. Tot amigdale cu rol imuni­tar sunt şi vegetaţiile, polipii co­pi­lă­riei din spatele nasului. Mai există o amigdală în jurul trompei lui Eustachio, acel ca­nal care face legătura în­tre nas şi ure­chea medie. O a patra amig­dală este cea linguală din spatele lim­bii. Tot din clasa amigdalelor sunt şi ganglionii din fundul gâtului numiţi re­­tro­faringieni.

Tot acest lanţ de amig­dale înseamnă structuri limfati­ce de apărare imunitară în lupta cu in­fec­ţiile. Să informăm oamenii despre spusele medicinii moderne cu privire la amigdalele cele mai cunoscute, cele din fundul gâtului. Amigdalele palatine sunt prevăzute cu şanţuri, numite cripte, unde se cui­bă­resc microbi, dar şi resturi de alimente.

E momentul să atragem aten­ţia că exudatul faringian care se prelevează pentru descoperirea microbi­lor din gât nu totdeauna se culege co­rect. Trebuie recoltat exsudat fa­rin­gi­an din şanţurile amigdalelor, fiindcă nu­mai aşa analiza este corectă, cu mi­crobi pre­levaţi din adânciturile amig­da­lelor.

Până se obţin rezultatele de la­borator cu microbul care a dus la amig­da­li­ta pultacee cu puroi, me­di­cul nu stă cu braţele încrucişate, ci tra­­tează 48-72 de ore bolnavul îm­po­­­triva celui mai frecvent microb, strep­tococul betahemolitic. Se începe cu penicilină în injecţii şi cu pastile şi spra­iuri dezinfectante şi antiinflama­toa­re. Apoi, antibiograma făcută asu­pra exudatului stabileşte ce mi­crob există şi la ce antibiotic este vulne­rabil. Amănunte în articolul ur­mător.