Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Îmbolnăvirea parodontală, ca şi cea odontală, se caracterizează prin cuprinderea în suprafaţă a sistemului dento-maxilar şi, din punct de vedere clinic, printr-un debut insidios, cu evoluţie cronică, distructivă, progresivă şi ireversibilă fără tratament.
Îmbolnăvirea parodontală, ca şi cea odontală, se caracterizează prin cuprinderea în suprafaţă a sistemului dento-maxilar şi, din punct de vedere clinic, printr-un debut insidios, cu evoluţie cronică, distructivă, progresivă şi ireversibilă fără tratament. Boala parodontală nu este apanajul vârstei a treia, ea putând să apară chiar şi la tineri (14-19 ani), când debutează printr-un simptom minor: gingivoragia (sângerarea gingiilor), care poate trece neobservată pentru cei neavizaţi. Această afecţiune are o importantă dimensiune socială prin frecvenţa mare (peste 70% din populaţie). Boala parodontală apare şi ca urmare a afecţiunilor generale şi a medicaţiei lor, care au ca finalitate pierderea dinţilor.
Relaţia de cauză-efect
Influenţele patologice între parodonţiul marginal (margine gingivală) şi organism există şi se manifestă în dublu sens. O parodontită marginală cronică profundă (aşa-numita parodontoză) cu pungi parodontale poate fi cauza unei colecistite cauzate de înghiţirea, o dată cu alimentele, a bacteriilor din aceste focare. De asemenea, bacteriile din pungile parodontale pot pătrunde şi în sânge, ducând la septicopioemii (pasaj microbian temporar şi minor în sânge) – situaţie când organismul este capabil să se apere, sau septicemii, când numărul microorganismelor este foarte mare şi depăşeşte posibilităţile de apărare ale organismului. În celălalt sens, bolile generale influenţează în mod cert starea de sănătate a parodonţiului marginal pe mai multe căi: unele boli favorizează instalarea bolii parodontale, grăbesc ritmul de evoluţie a bolii parodontale, întârzie sau compromit eficienţa tratamentului local, favorizează apariţia recidivelor după tratamentul local.
Predispoziţia la îmbolnăvire a parodonţiului marginal
În literatura de specialitate nu sunt date certe privitoare la rolul factorilor genetici în producerea bolii parodontale. Este admisă însă o anumită predispoziţie care se transmite de la părinţi la copii legată de calitatea structurilor dinţilor şi a ţesuturilor de susţinere a acestora (parodonţiu). De asemenea, copiii moştenesc de la părinţi rezistenţa la agresiuni biologice printr-un răspuns imun specific sau nespecific individualizat.
Nu sunt de neglijat elementele dobândite în mediul familial care pot contribui secundar la predispoziţia pentru îmbolnăvire. Aceste elemente pot fi: natura alimentelor consumate, preferinţe pentru anumite alimente, conţinutul în principii alimentare (proteine, grăsimi, glucide, săruri minerale, vitamine) şi, nu în ultimul rând, însuşirea unor deprinderi corecte de îngrijire a cavităţii orale.
Deficite de nutriţie
O alimentaţie necorespunzătoare calitativ şi cantitativ poate genera, la orice vârstă, afectarea ţesuturilor de susţinere a dinţilor, începând cu gingivita, parodontitele marginale superficiale sau profunde. De exemplu, hipovitaminozele (deficitul de vitamine).
Hipovitaminoza A este însoţită de un aspect albicios al gingiei şi întârzieri în vindecarea leziunilor din cavitatea orală chiar sub tratament antimicrobian. Hipovitaminoza D produce demineralizarea osului alveolar şi lărgirea spaţiului dintre rădăcina dintelui şi osul în care este acesta fixat, apărând astfel un anumit grad de mobilitate. Hipovitaminoza B1 se însoţeşte de eroziuni ale mucoasei orale şi sensibilitate crescută la contactul cu alimentele ingerate. Hipovitaminoza B2 produce depapilarea limbii şi keilita angulară (zăbăluţa) frecvent suprainfectate de streptococi sau fungi (cel mai frecvent cu Candida albicans). Hipovitaminoza C este însoţită frecvent de o gingivită ulcerată şi hemoragică. La copii, hipovitaminozele se însoţesc de tumefierea gingiilor şi sângerare la cea mai mică atingere. În forme severe de hipovitaminoză C la adulţi, în condiţiile unei suprainfectări prin placă bacteriană, dinţii sunt avulsionaţi (ies din alveole) fără durere.
Diabetul zaharat este o boală metabolică, produsă de hipofuncţia celulelor pancreatice ce secretă insulina, care metabolizează glucidele. Diabetul acţionează sistemic prin: acidoză (creşterea cantităţii de acid lactic în ţesuturi) şi vasculo-nevrită generalizată (afectarea vaselor sangvine şi a nervilor). La nivelul cavităţii orale apar: senzaţia de uscăciune şi de arsuri din cauza scăderii fluxului salivar, gingivite cu fenomene hiperplazice (mărirea în volum a gingiilor) şi tendinţa de evoluţie a gingivitei diabetice spre forme distructive de parodontită marginală cronică.
GLANDELE. Hipofuncţia tiroidiană duce la tumefierea gingiilor însoţită de creşterea mobilităţii dentare. Hiperfuncţia hipofizară produce creşterea în volum a oaselor maxilare cu spaţierea dinţilor, astfel că alimentele traumatizează papilele gingivale ducând la inflamarea lor, sângerare şi acumulare de placă bacteriană. Bolile hepatice, în special bolile cronice agresive, avansate sunt însoţite de leziuni ulcerative, sângerări la nivelul gingiilor şi parodontite profunde care răspund greu la tratamentul antimicrobian.
DEFICIENŢE. Bolile cardiovasculare: ateroscleroza determină reducerea fluxului sangvin în parodonţiul marginal şi hiperkeratoză. Deficienţele imune: afecţiuni în care mecanismele de apărare produc modificări distructive ale parodonţiului marginal, putând fi întâlnite în SIDA, agammaglobulinemie, scăderea numărului de glanulocite (elemente figurate ale sângelui, responsabile de imunitate). În final, de menţionat sunt şi drogurile, care sunt ca o “furtună” ce devastează funcţiile întregului organism şi, direct sau indirect, afectează şi parodonţiul marginal.
- Dr Lucian Claudiu Fătu
Medic stomatolog implantolog
Clinica Velvet Dental
