Splina mărită

Splina este situată în partea superioară stângă a abdomenului (numită hipocondrul stâng), sub diafragm (muşchiul care separă toracele de abdomen), între stomac şi rinichiul stâng, de care este legată prin câte un ligament. Are dimensiuni mici, cam cât pumnul, o greutate de aproximativ 150 grame şi o lungime de circa 12 centimetri. În condiţii normale, splina nu poate fi palpată, simţită, ea fiind situată sub peretele costal (între coastele 9 şi 12). Organul conţine o parte roşie, formată din numeroase sinusuri cu sânge şi o alta albă, reprezentată de ţesut limfoid, asemănător celui existent în ganglion, care luptă împotriva infecţiilor. 

Splina este, de asemenea, bine vascularizată, primind cam 150 mililitri de sânge pe minut, fluxul deplasându-se cu o viteză ceva mai mică decât în restul corpului, din considerente funcţionale. Splina are o consistenţă  moale de obicei (în cazuri patologice, ea devine mai dură). Din cauza structurii sale, este destul de frecvent lezată în cazul unui traumatism abdominal, deşi este protejată sub coaste, putând genera hemoragii masive, periculoase. Există persoane care pot avea chiar mai multe spline, procentajul urcând în unele statistici până la 10%-20% din populaţie, fără însă ca fenomenul să genereze sim­ptome sau să fie periculos pentru sănătate.

Filtrează sângele
Splina are un rol mult mai prozaic, dar foarte precis şi important: „filtrează” sângele, identificând şi neutralizând componentele anormale. Sunt eliminate, în acest fel, hematiile (celulele roşii) bătrâne sau cu anumite anomalii, cu reciclarea substanţelor eliberate. Celulele din splină acţionează atât de exact, încât, dacă e necesar, pot doar să extragă dintr-o celulă incluziunile anormale, fără să o distrugă. Tot aici sunt îndepărtate şi microorganismele, în special bacteriile incapsulate, mai greu de distrus prin alte mijloace, ca pneumococul, Haemophilus Influenzae sau unele bacterii gram negative. De asemenea, splina are un important rol imun, prin intermediul limfocitelor prezente la acest nivel, care interesează atât imunitatea celulară (limfocitele T), cât şi pe cea umorală (prin limfocitele B care produc anticorpi).

Mai trebuie precizat că splina conţine cam o treime din trombocitele din organism (celule cu rol în coagularea sângelui) şi un număr mare de leucocite, care pot fi eliberate şi direcţionate rapid în caz de hemoragie sau infecţie.

Examenul fizic medical
În mod normal, splina nu poate fi palpată şi, mai ales, nu poate fi simţită sau palpată de fiecare dintre noi. Examenul fizic medical se face prin  palpare (printr-o tehnică specială) şi percuţie. O splină palpabilă nu trebuie considerată neaparat un semn de rău augur, fatal (însă trebuie oricum investigată) şi nu înseamnă întotdeauna o splină mărită. La adolescenţi şi la indivizii cu o constituţie zveltă, splina (sau un pol, o extremitate a sa) poate fi uneori palpabilă. Pe de altă parte, bolnavii cu BPOC (bronhopatie pulmonară obstructivă cronică) au diafragmul împins în jos şi pot prezenta astfel o splină palpabilă. De asemenea, o treime dintre nou-născuţi şi 10% dintre copiii sănătoşi au splina palpabilă. Studii desfăşurate în SUA, pe durata a 10  ani, pe un grup mare de studenţi în anul întâi de facultate, au indicat că 3% dintre tinerii sănătoşi aveau splina palpabilă, fără ca acest fenomen să se asocieze cu maladii periculoase sau cu complicaţii în anii următori.

Diferite statistici indică un procent de 2%-6% pacienţi cu splina palpabilă, descoperiţi de medicul de familie, uneori cu simptome clinice, alteori fără alte manifestări. Gravitatea fenomenului depinde de mărimea splinei (uneori, se poate palpa doar o extremitate a organului, alteori însă acesta poate ajunge la  300-500-1.000 de grame şi se poate întinde până în partea inferioară a abdomenului), de consistenţa ei şi, bineînţeles, de maladia care a generat procesul patologic. 

Senzaţii
Atât timp cât splina nu este foarte mare, ea nu dă, de obicei, simptome importante, fiind percepută ca o senzaţie de durere, jenă, greutate în partea superioară stângă a abdomenului, uneori iradiată în umărul stâng. La aceasta se adaugă şi semnele bolii care a determinat mărirea de volum a splinei: febră, frisoane (în cazul unui proces infecţios), paloare, dispnee (în hemoliză – adică procesul de distrugere a hematiilor), icter, ascită, oboseală sau alte semne clinice şi de laborator care indică o hepatită sau ciroză, scădere nejustificată în greutate sau mărirea de volum a ganglionilor, în cazul unor neoplazii etc.

Anomalii  ale hematiilor
Există mai multe tipuri de  afecţiuni hematologice, în care hematiile prezintă anumite anomalii. În aceste cazuri, hematiile anormale sunt identificate şi distruse în număr mare în splină, în mod constant, ceea ce duce la mărirea de volum a acesteia (splenomegalie), dar şi la scăderea numărului de hematii circulante. Aşa se întâmplă în: sferocitoză (care este o boală ereditară, în care hematiile sunt mici, fragile şi au formă sferică, nu discoidală, aşa cum este normal), siclemie (maladie genetică în care hematiile sunt rigide şi au formă de seceră), ovalocitoză, talasemia (în care apar modificări ale structurii hemoglobinei, substanţa care asigură transportul oxigenului în glo­bulele roşii), anemia pernicioasă (produsă printr-un deficit de vitamina B12 în organism, în care hematiile sunt de dimensiuni foarte mari).

În alte cazuri, splenomegalia se produce în cadrul unor maladii infecţioase: mononucleoza, SIDA, hepatita virală, infecţia cu cytomegalovirus, endocardita bacte­riană, septicemia bacteriană, tuberculoza diseminată, histoplasmoza, leptospiroza, bruceloza, malaria etc.

Mononucleoza
Este o infecţie produsă de virusul Epstein Barr şi care se manifestă prin: febră, durere în gât, cefalee, mărirea de volum a splinei şi ganglionilor de la nivelul gâtului şi ai axilei, erupţie cutanată, oboseală, splina rămânând mărită timp de mai multe săptămâni. Endocardita bacteriană este infecţia endocardului, foiţa care căptuşeşte inima, şi se manifestă prin: febră prelungită, frisoane, oboseală, dispnee, modificări ale zgomotelor cardiace etc. Septicemia este o stare gravă, uneori fatală, în care germenii pătrund şi se înmulţesc în sânge, generând noi focare la distanţă şi putând duce la insuficienţă organică multiplă. Histoplasmoza este o infecţie fungică, ce se ma­nifestă prin mărirea de volum a ficatului şi a splinei, febră, pneumonie, pericardită (inflamaţia foiţei care aco­peră la exterior inima), meningită (inflamaţia foiţei care înveleşte creierul şi măduva).

Leptospiroza
Este o zoonoză, adică o boală transmisă de la animale la om (de exemplu, prin urina contaminată a şobolanilor, porcilor, bovinelor, câinilor, dar şi a animalelor sălbatice), care se manifestă prin afectarea plămânilor, ficatului, rinichiului, membranei meningeale, cu febră, tuse, icter, hepato-splenomegalie, dureri musculare, dureri de cap, scăderea volumului de urină şi modificări ale acesteia, hipotensiune arterială. 
Numeroase maladii imune se pot însoţi de acelaşi simptom: lupusul, poliartrita reumatoidă (sindromul Felty este asociat cu splenomegalie şi cu scăderea numărului de leucocite), boala serului, anemia hemolitică autoimună, sarcoidoza (în care apar multipli noduli  inflamatori în diferite zone ale corpului, cum ar fi plămâni, ganglioni, ochi, piele, creier, ficat, inimă, glande endocrine).

Depunerea unor substanţe
În alte cazuri, splina este mărită prin depunerea unor substanţe anormale: amiloidoza (în care se depozitează o proteină anormală în inimă, rinichi, ficat, splină, intestine, piele şi vase de sânge), boala Gaucher (prin acumularea unor substanţe lipide numite glucocerebrozide), boala Niemann Pick (prin acumulare de sfingomielină, o substanţă tot de natură lipidică) etc. Alteori, este vorba de afectarea splinei în diferite afecţiuni benigne sau maligne: leucemii acute sau cronice, limfoame, boala Hodgkin, metastaze tumorale (frecvent de la un melanom), histiocitoza X etc.

Ciroza
De exemplu, ciroza este un stadiu avansat al suferinţei hepatice, în care se produce o modificare a arhitecturii complexe a ficatului, care afectează şi dispoziţia micilor vaselor de sânge, împiedicând cursul normal al sângelui. Ciroza se manifestă prin: oboseală marcată, icter, ascită (prezenţa de lichid în abdomen), edeme ale membrelor inferioare, tendinţa la sângerare, dezvoltarea unei circulaţii colaterale la nivelul peretelui abdominal (în jurul ombilicului sau pe părţile laterale ale abdomenului ) sau în esofag (varice esofagiene), tulburări neuro-psihice (tremor, agitaţie, dezorientare, delir, somnolenţă până la comă). Vena hepatică este cea care duce sângele din ficat spre vena cavă şi, astfel, înapoi în inimă. Ea poate fi obstrucţionată prin diferite mecanis­me, cel mai frecvent prin formarea unui tromb undeva pe teritoriul ei. Trombul poate apărea în cele mai diverse circumstanţe: tulburări de coagulare chiar minime, nediagnosticate, colagenoze, infecţii, traumatisme locale, tumori, sarcină sau folosirea contraceptivelor orale etc. Simptomele pot fi discrete sau foarte severe, până la insuficienţă hepatică, în funcţie de amploarea obstrucţiei şi de rapiditatea instalării ei. Se manifestă prin oboseală, dureri  abdominale, greaţă, vărsături, icter, mărirea de volum a ficatului şi a splinei.

Anevrismul de arteră splenică este o dilataţie care apare pe peretele vasului, cam la 1% din populaţie, fiind mai frecventă la femei decât la bărbaţi. Depistarea sa este foarte importantă, deoarece la femeile însărcinate, în ultimul trimestru de sarcină, poate declanşa o hemoragie devastatoare, punând în pericol viaţa mamei şi a fătului. Se manifestă prin dureri în partea stângă a abdomenului, splina mărită, existenţa unui suflu vascular la acest nivel, dar, de multe ori, este asimptomatic, fiind descoperit la o investigaţie de rutină.

În fine, în insuficienţa cardiacă, inima nu mai are forţa de a pompa sângele şi acesta stagnează, producând congestia ţesuturilor, fenomen care se evidenţiază şi la nivelul splinei.

ALTE CAUZE. Uneori, mări­rea splinei se produce prin ano­malii, blocaje ale fluxului de sânge din splină sau circulaţia portală (cu care aceasta comunică). Acest fenomen se întâmplă în: ciroză, obstrucţia venei hepatice, obstrucţia venei porte, obstrucţia venei splenice, anevrismul arterei splenice, insuficienţa cardiacă congestivă.

ÎNDEPåRTAREA SPLINEI. În unele cazuri de hipersplenism se recomandă îndepărtarea splinei. Acest lucru depinde de mărimea organului (care poate produce durere sau tulburări digestive), dar mai ales de intensificarea activităţii sale de filtrare, care poate determina reducerea drastică a celulelor din sânge, mai ales a hematiilor şi a trombocitelor, fenomen care se îmbunătăţeşte însă după extirparea splinei.

IPOHONDRIE. MELANCOLIE. Oamenii cunosc, în general, destul de puţine lucruri despre splină, comparativ cu alte organe ale corpului, mai ales în ceea ce priveşte funcţiile ei. Nu e de mirare astfel că, în urmă cu două secole, splina era considerată un fel de centru al trăirilor, de la care au evoluat câţiva termeni contradictorii. Cuvântul ipohondru provine, de fapt, din hipocondru (adică, în traducere, sub coaste, locul unde se găseşte splina) şi este sinonim cu idee fixă, depresie şi neurastenie. Se credea, de asemenea, că splina secretă bila neagră responsabilă de apariţia melancoliei, termenul „spleen” fiind folosit în acest sens în limba şi literatura engleză şi franceză.

Sfatul medicului
Este adevărat că splina nu este un organ vital, totuşi anumite precauţii trebuie luate. Astfel, în special tinerii sub 20 de ani, care au suferit operaţii de extirpare a splinei, pot dezvolta ulterior infecţii grave, mai ales septicemii (cu pneumococ sau cu Haemophilus influenzae), pericolul fiind mai mare în primii trei ani după intervenţie, dar menţinându-se destul de ridicat chiar la zece ani după aceea. Pacienţii fără splină trebuie să se prezinte la medic la apariţia febrei, pentru a fi diagnosticaţi şi trataţi corect şi li se recomandă vaccinarea antipneumococică, repetată la 5 ani.