Fracturile de platou tibial

Medicul Sebastian Diaconescu, specialist recuparare la Institutul Naţional de Recuperare, Medicină Fizică şi Balneologie Bucureşti, avertizează asura riscurilor de alterare gravă a funcţiei articulare a genunchiului ce pot apărea în urma fracturilor de platou tibial. 
„Aceste fracturi sunt mai frecvente la vârsta activă, în special între 30 şi 60 de ani, şi se produc fie direct, prin lovitură (cazuri mai rare), fie prin mecanism indirect prin mişcări de valgus (deviaţie a piciorului în afară) – cel mai frecvent –, de varus (deviaţie a piciorului către înăuntru) ori de şoc vertical. Mişcarea de valgus exagerat, prin accentuarea valgusului fiziologic, face ca violenţa traumatică să se transmită mai ales în cavitatea glenoidă externă pe care o fracturează”, afirmă medicul Sebastian Diaconescu.

Fracturile de platou tibial se pot clasifica în fracturi unituberozitare şi bituberozitare. Leziunile asociate pot interesa: ligamentele colaterale ale genunchiului, ligamentele încrucişate, meniscurile, spinele tibiale, capul sau colul peroneului.
Diagnosticul se bazează pe simptomatologia descrisă de pacient, pe examenul clinic şi pe cel radiologic ( în cel puţin două incidenţe-faţă şi profil).

Tratamentul, ortopedic  şi chirurgical
Tratamentul ortopedic se va face la fracturile fără deplasare sau la cele cu mică deplasare. „Imo­bilizarea se face pentru trei săptămâni în aparatul gipsat femuro-pedios, urmat de mobilizare articulară şi de recuperare musculară; mersul cu sprijin este permis după două-trei luni de la accident, în funcţie de vârsta bolnavului şi de aspectul radiologic; tot tratamentul ortopedic se face la fracturile grave sau la bolnavi taraţi, la care tratamentul chirurgical este contraindicat”, spune medicul consultat de Jurnalul Naţional.
Tratamentul chirurgical este indicat la fracturile cu deplasare, la care trebuie să se realizeze o refacere cât mai anatomică a supra­feţei articulare. Osteosinteza (procesul de reasamblare a fragmentelor osoase ale unei fracturi cu ajutorul şuruburilor, agrafelor, plăcilor cu şuruburi, cuielor, broşelor sau oricărui alt mijloc mecanic) trebuie să fie cât mai fermă pentru a scurta imobilizarea gipsată postoperatorie (preferabil sub 2-3 săptămâni) şi să permită o mobilizare şi o recuperare cât mai precoce. „Sprijinul pe membrul respectiv va fi după aproximativ trei luni de la operaţie”.
Evoluţie şi prognostic
„Consolidarea acestei fracturi intraarticulare se face lent, în 3-4 luni. Se impune refacerea anatomică a suprafeţelor articulare şi osteosinteza cât mai fermă”. Medicul avertizează însă că, chiar cu tratament corect efectuat, prognosticul acestor fracturi rămâne rezervat. În cazul acestor fracturi se pot produce o serie de complicaţii, atât imediate cât şi tardive.

Complicaţiile imediate sunt cele vasculare sau leziuni de nerv peronier, mai rar artrita septică. Printre complicaţiile tardive se numără: calusul vicios (in varus sau in valgus), redoarea articulară (mai frecventă după perioadele de imobilizare prelungită şi când au fost deficienţe de recuperare arti­culară), pseudartroza (cu totul excepţională), instabilitatea articulară provocată de înfundari de platou tibial.
Artroza posttraumatică de genunchi este destul de frecvent întâlnită, dar mai puţin invalidantă ca alte artroze.

Recuperarea medicală are rolul de a obţine cât mai rapid posibil câştigarea progresivă a unor unghiuri de flexie din ce în ce mai mari. De asemenea, se acordă o atenţie deosebită ameliorării cât mai rapide a forţei musculare a stabilizatorilor genunchiului, în special a cvadricepsului. Antrenamentul proprioceptiv (senzaţii provenite din corp care informează asupra mişcărilor) joacă, de asemenea, un rol foarte important. În aceste sens, medicul Sebastian Diaconescu şi profesorul Eugen
Caracaş, kinetoterapeut principal la  Institutului Naţional de Recuperare, Medicină Fizică şi Balneologie din Bucureşti, recomandă o serie de exerciţii.