"Fiecare casa are inger, fara inger nu se poate. Ingerul vine in toata ziua, pana la miezul noptii, ca el tot ce se intampla in casa stie… El intra, iute, de se uita si iar se duce". (Elena Niculita-Voronca, 1907)
Peste casele din satele noastre, ingerul trece tot mai grabit, acoperisurile semete ii smintesc zborul, iar ferestrele, ce au uitat de mult semnul crucii, nu-l mai slobozesc inlauntru. Multe case au ramas fara de inger, iar singura lor podoaba e steagul negru, de sub streasina. Ele sunt parca cele mai frumoase, frumoase inainte de moarte, inainte sa vina fiul sau fiica de la oras ca sa-si faca in locul lor casa de vacanta mult visata, cu termopane si incalzire centralizata, obligatoriu, cu etaj. Ei le spun "case batranesti", adica demodate, invechite, desuete, le e rusine cu ele, "asa se faceau mai demult, ce sa-i faci…".
Neprotejate
Nu-i impiedica nimeni sa le darame, nici primarul, nici legea, nici pacatul. Nici ingerul, care de atata tristete abia isi mai poate deschide aripile. Ei au vazut case marete pe unde au fost la lucru, case de domni, cu living, dressing, cu camere se supraveghere, "ce inger, domnule?", au venit acasa si s-au straduit sa le construiasca intocmai, fara sa tina cont de arhitectura locului, de duhul lui, fara sa le pese de-i campie, munte ori deal. Va spun cu mana pe inima ca, ma plimb prin tara asta si, nu mai stiu pe unde sunt, parca era Vrancea, parca Maramures, satele incep sa arate la fel, adica in nici un fel, dupa sufletul nostru de imprumut, dupa telenovele… Noroc cu babele de pe la porti, noroc cu muntii si cu Dunarea, noroc cu ingerul care imi arata ca inca mai exista casute din povesti, cu muscate in fereastra si busuioc sub streasina, cu ferestre in forma de cruce si pasarea sufletului pe acoperis, case cu o arhitectura uimitoare, perfect proportionate, case boieresti cu foisor, case cu prispa, cu stalpi serpuiti, cu capiteluri si frontoane, cu acoperis din sindrila, din trestie, din stuf, din paie… Sunt ultimele case cu duh, sunt casele ce dispar, una cate una, neprotejate de nici o lege a patrimoniului arhitectural rural, ramase la voia intamplarii, a lipsei de criteriu, a falei peste masura, a prostului gust. Lelea Victoria Maieran din Spermezeu, Bistrita Nasaud, s-a stins din viata luna trecuta. Am cunoscut-o in urma cu doi ani, locuia singura intr-o casuta albastra precum privirea ei, iar in curte avea flori colorate de toamna si pisici cu cozi vargate. Tot singuri, in case ce ar putea fi incluse intr-o lista a patrimoniului taranesc, traiesc lelea Carolina, din Stoiceni, Elvira Cocis, din Suciu de Jos, cantorul Vasile Santa, din Rogoz, moasa si mosucu’ Vasile Deac, din Bogdan Voda (Maramures), Lita Veta, din Muntii Sebesului, Maria Poenariu, din Laz, Alecsandru Tanasa, din Mitocas (Suceava), lelea Valerie, din catunul Cotorasti, comuna Ramet… Acest ultim sat, ascuns printre culmile de piatra ale Apusenilor, ar trebui urgent conservat, casa cu casa, sura cu sura. Privelistea pare desprinsa din alte timpuri, casele sunt mici, cu acoperisuri de paie, inalte si rotunde ca niste capite uriase. O impietrire tainica a pus aici stapanire pe loc si pe lume. Deasupra usii Valeriei Bradea e scrijelit anul in care a fost facuta casa – 1850. M-am plimbat pe drumul pietruit si am vazut case mai aproape de cer decat unele de altele. Am vazut satul romanesc de demult. O lume inchisa, retrasa in sine, in care randuiala, inteleasa ca ordine ancestrala, il face sa dainuie, iar oamenii se supun neconditionat legilor lui nescrise. M-am apropiat de case. Unele respirau agonic, altele erau parasite, gata sa se prabuseasca… Sa fi fost locul rau? Ori intemeietorul satului blestemat? O fi ajuns pana aici mirajul orasului, al strainatatii? Sau poate e doar destinul care isi intinde aripa neagra asupra vesniciei din satele noastre…