Cînd toate pleacă şi vin din pasere

Prin recentul volum “Pămînt nicăieri” publicat la Editura Semne, Florian Silişteanu vine în faţa cititorului actual de poezie cu un bagaj important de metaforă veritabilă, redeschizînd gustul pentru poezia rafinată care nu se demodează niciodată.

Prin recentul volum “Pămînt nicăieri” publicat la Editura Semne, Florian Silişteanu vine în faţa cititorului actual de poezie cu un bagaj important de metaforă veritabilă, redeschizînd gustul pentru poezia rafinată care nu se demodează niciodată. 

 
Pe Florian Silişteanu l-am cunoscut în urmă cu cîţiva ani la o ediţie a Festivalului Nopţile de poezie de la Curtea de Argeş. Îl prindea bine atît postura de scriitor, cît şi de jurnalist. Pentru că Florian Silişteanu, ca mulţi dintre scriitorii români, îşi cîştigă pîinea din scrisul la ziar. Aflu din biografia inserată în recentu-i volum de poezie că este şi om de televiziune la un post din Piteşti. Nu mă miră deloc, marele atu al lui Silişteanu fiind uşurinţa de a comunica, dar şi o anumită ştiinţă nativă de a se face plăcut ca interlocutor în orice situaţie s-ar afla. 

Motivul pentru care este personajul principal al acestor rînduri este noua sa carte de poeme, “Pămînt nicăieri”, publicată la Editura Semne. Nu e o simplă plachetă de versuri, ci un volum consistent de 150 de pagini.

Născut la 9 octombrie, în urmă cu 45 de ani, pe numele lui întreg Florian Stoian Silişteanu, autorul pămîntului de nicăieri pare a găsi poezia oriunde. Nostalgic după o limbă poetică, impune cu ostentaţie rostirea în limba veche a cuvîntului “pasere”, folosindu-l ca atare în mai multe poeme la rînd: “tu în loc să-mi răspunzi duci mîna la tîmplă ca şi cum/ din ea ultima mea pasere a uitat că trebuie să zboare (se deschid cărţile) sau “de paseri nu mai vreau să vorbesc” (paserea) ori “noaptea iubita mea are tot nume de pasere” (nume de pasere).

 
ARIPI. Prea dornic de zbor, poetul face loc totdeauna aripilor şi cadrului prin care pot trece din lucrurile grele în cele diafane, care şi-au pierdut gravitaţia. Paserea pare a fi unica şansă de izbăvire, chemată totdeauna acolo unde poate fi vorba de un ritual.

Nu ştiu dacă există vreun poem din această carte fără prezenţa zborului. “Ce mă fac Doamne cu atîta aer deloc măsurat potrivit/ şi primenit pămîntului cu numele meu?”, se întreabă poetul. Dar ce răspuns frumos are tot el: “Dacă în inima mea aş putea construi un oraş/ mîinile mele ar deveni zburătoare cu una aş citi cu cealaltă/ aş îndestula gura flămîndă aş respira/ aripi”. 

Pe alocuri, Silişteanu se lasă sedus de tăietura versului stănescian, aducînd însă ceva din propria respirare: “copacul din casă tăiat naşte/ pătratul luna îl duce la împăiat doamna” (loto).

HAR. Poezia lui Florian Silişteanu, prezentă din plin şi pe site-urile literare, mi-a părut totdeauna una dintre cele mai plăcute. Este una tributară metaforei de care unii se feresc în ultima vreme, blamînd-o fără să o încerce sau neputînd să ajungă la întîlnirea cu ea. Florian Silişteanu nu se teme să se dezlănţuie în toată splendoarea harului cu care a fost înzestrat de Dumnezeu, pe care îl numeşte într-un poem din altă carte, “Fratele meu, Dumnezeu”. De altfel, transcrierea fiorului mistic este pentru poet ceva natural. Are un poem admirabil pe tema aceasta: “vă spun fraţilor cu mîna pe inimă/ aş fi vrut să fiu ucenicul Domnului/ nu sînt în stare de nimic/ mai bine la birt aş pleca nesătul de viaţa/ aceasta în care îmi fac loc dînd din coate/ viaţa în care peste tot doar aer/ pămînt nicăieri” (pămînt nicăieri). Văd aici crezul poetic, firul călăuzitor al acestui volum.

Imaginea femeii iubite, la fel de prezentă ca paserea, începe a fi definită cu un crîmpei de vers cunoscut, dar macazul percepţiei este înşelat de continuarea poemei: “Ea este frumoasă ca un termometru cu tricolor adus/ din ungaria, ea este neînchipuit de frumoasă această / femeie pe care nu o mai aştept, ci doar trăiesc/ infinit” (paserea toată).

Poezia lui Florian Silişteanu pare o colecţie de definiţii meşteşugite, un sac de imagini aruncat pe podeaua din care zboară libere cuvintele, întîmplările, ca nişte paseri, cum îi place lui să numească frumosul. Poezia lui pare să fie şi un mare semn de întrebare, spus mereu în alte clipe de viaţă, o altfel de numire a tot ceea ce ştie că există şi i se poate întîmpla.