Copacul lui Ştefan

Trebuie ştiut că Ştefan avea un nuc uriaş în curte, un arbore fabulos, cum nu existau doi în zonă. Copacul făcea parte din familie. Ştefan era convins că el şi nucul sunt cam de aceeaşi vârstă.

Era mândru de nucul lui şi asta mai ales în anotimpul când copacul înverzea şi se umplea de roade. Printre crăcile lui viguroase îşi făcuseră loc mici vieţuitoare: vrăbiuţe, porumbei, coţofene, mierle, privighetori şi gâze de tot felul. Când foşneau frunzele, creştea şi larma faunei ce popula crengile generoase ale nucului. Copacul avea şi o scorbură unde micuţele vietăţi se adăposteau în zile friguroase sau ploioase. Arborele era falnic şi admirat de toată lumea. Multe dintre planurile noastre se năşteau şi se organizau sub nuc sau în preajma lui. Aici am pus la cale multe dintre proiectele noastre (şapte filme şi un spectacol de teatru). Aici comentam despre problemele vieţii, aici glumeam şi ne relaxam ocrotiţi de frumosul arbore.

Uneori, Ştefan vorbea cu el. Se sfătuiau în taină şi cred că nu era zi în care nucul să nu fi fost dezmierdat de privirile lui prietenoase.

Frunzele proaspete ale nucului răspândeau o mireasmă plină de sănătate, mai ales în nopţile de vară.

- Hai sub nuc să stăm de vorbă. La umbră sub nuc e mai bine. Câte nu a auzit nucul!...

Uneori mai cădea câte o nucă. Fie pe jos, fie pe masă. Fie chiar în capul cuiva. Atunci ne amuzam, iar Ştefan spunea:

- Vezi că te ceartă nucul. Ai spus o prostie. Şi începea şi el să râdă, apoi se justifica. Şi pe mine mă ceartă; de câte ori spun o prostie îmi cade câte o nucă în cap. A spus-o chiar într-un interviu la televiziune.

Stăteam uneori în nopţile de vară până târziu la el în curte. Fiecare pe câte un scaun lângă nuc, privind cerul înstelat. Milioane de stele ne priveau de deasupra capului. Mai sorbeam din pahar şi amândoi înălţam parcă la o comandă privirile spre cer. Admiram fascinaţi bolta cerească. Vorbeam despre ce ne trecea prin cap fără nici un fel de plan, fără nici o regulă, fără să avem sentimentul că încurcăm lucrurile. Amestecam probleme din teatru, lumea spectacolelor, filme, literatură, familie, făceam filozofie. Vorbeam despre politică şi politicieni, despre cât de jos au coborât şi ce lume urâtă există în politica noastră de astăzi. Mai sorbeam din pahar şi continuam de parcă aveam tot timpul din lume înainte. Era linişte, doar câte un câine mai lătra la lună şi din când în când, o pasăre de noapte tăia liniştea cu notele ei stridente.

După ce am vorbit despre Eliade, Cioran, Noica, Steinhard şi mulţi alţi filozofi români, după ce am "lămurit" problemele economiei româneşti, ale Sănătăţii, ale Învăţământului şi mai ales ale fotbalului, ne îndreptam iar privirile spre cer, parcă aşteptând de acolo răspuns întrebărilor noastre. Dar cerul în care credeam atât de mult şi pe bolta căruia sclipeau milioanele de destine rămânea mut, fără să ne ajute, fără să ne ofere vreun răspuns.

- Universul?... spuse unul dintre noi încercând să acopere cu gravitatea vocii sensul cosmic al întrebării.

- Ce-i cu el? Răspundea celălalt pe un ton neutru ce nu-ţi dădea speranţa unei convorbiri ce va continua.

- Cât o fi el de mare?

- Ce vrei să zici?

- Adică până unde ţine el? Unde se sfârşeşte?

- Până unde duce mintea fiecăruia. Mintea ta de pildă.

- Bine, dar infinitul?

- Fiecare cu infinitul lui. Fiecare îşi reprezintă infinitul în felul lui. Cât îl duce capul.

-  Şi dacă nu-l duce?

- Atunci totul se rezumă la curtea asta. Aceasta este limita lui. Acesta este Universul lui.

- Crezi că Nea Mitu nu e capabil să vadă stelele de pe cer?  

- Ba da, le vede. Dar ele nu sunt alte astre, alte galaxii, alte constelaţii, nu filozofează. Pentru el, bolta cerească, soarele şi luna, se reduc la lumea din curtea asta. Ăsta este orizontul nostru, al fiecăruia. Iar stelele de pe cer pot rămâne acolo ca şi cum cineva le-ar fi desenat pentru noi oamenii. Adică Dumnezeu care a făcut lumea, care l-a făcut pe om, pe Adam şi Eva, a făcut pământul şi apele, a făcut copacii şi plantele, a făcut oile, vacile, câinii şi toate animalele şi a avut timp să picteze bolta cerească, cu toate stelele mai mari, mai mici, luna plină, semiluna, iar toate lucrurile astea dispar dimineaţa când răsare soarele pentru că Dumnezeu se duce să se culce. Mă duc şi eu. Noapte bună...

Când Ştefan a început să meargă prin clinici şi să facă vizite la medici, copacul a început să dea şi el semne de oboseală. A început să-i cadă mai repede frunza. S-a uscat mai întâi una dintre crengile uriaşe şi crăcile cu rod au început să se rărească. Ştefan a început să-l îngrijească. A chemat câţiva oameni din sat să-l cureţe şi i-a cimentat rănile, dar falnicul arbore dădea semne că nu îi e bine.

Vieţuitoarele din copac altă dată atât de zgomotoase, parcă amuţiseră. Au început să se rărească, iar nucul se usca zi de zi, creangă cu creangă şi până la urmă a trebuit să fie tăiat. Asta l-a amărât peste măsură pe Ştefan. El era superstiţios. Ţinea cont de semnele care îi dădeau târcoale în timpul efortului colosal pe care îl făcea la fiecare spectacol şi la fiecare scenă filmată, tălmăcindu-le ca pe întâmplări prevestitoare venite dintr-o anumită zonă a sufletelor.

Acum cred că Ştefan stă la umbra nucului său undeva în Paradis... Uneori, mă uit seara la curtea plină cu flori şi parcă îl văd pe Ştefan sub nucul lui.

Fiecare om are un copac al lui, o stea care străluceşte pe cer.