La Roşia Montană, istoria a întinerit

Cand un targ are in urma sa doua milenii de istorie, cum este cazul Rosiei Montane, e adesea greu sa-ti imaginezi ca in vechile lui case au trait oameni in carne si oase, si nu figuri impietrite, din manuale.

Poate de aceea si reactionam uneori mult prea emotional, ca si cum trecutul localitatii ar fi impietrit, fara nici o legatura cu prezentul sau viitorul. Ce-ar fi insa daca am incerca sa ne imaginam viata unei familii din infloritoarea Rosie Montana din veacul al XIX-lea?

Strada italiana din inima Apusenilor
In prima zi de vara a anului 1853, Margareta Ciura cobora din trasura in fata casei ce avea sa-i fie camin pentru restul vietii. Era casatorita de nici un an si n-ar fi putut spune ca n-a avut emotii atunci cand sotul ei a anun­ta-t-o ca se vor muta in casa lui parinteasca din inima Apusenilor – Erdélyi-középhegység, cum invatase Margareta sa le zica la scoala. Tot ce stia ea despre Apuseni era infricosatorul lor renume, de cuib salbatic de razvratiti, unde se ascundea teribilul Iancu. Ca urmare, tanara nu ar fi fost peste masura de mirata daca sotul ei ar fi mutat-o intr-o pestera folosita ca ada­post de talhari. El incercase sa o li­nisteasca, sa-i spuna ca va avea de-acum o casa mare, intr-un orasel frumos, ca el spera la un post de ingi­ner la mina si ca o sa le poarte noroc sa se mute intr-o localitate cu un nume asa de ispititor – Goldbach, "paraul aurului", era marcat pe harta pe care i-o pusese in fata – dar Margareta nu-si putea alunga din mintea imaginea razvratitilor cu pistoale la brau.

Dupa un epuizant drum prin peisajele salbatice – ce-i drept, si splendide – ale Apusenilor, oboseala birui teama Margaretei de un atac al teribililor rebeli din munti. Tanara atipi chiar inainte sa zareasca orasul unde avea sa-si petreaca restul vietii. O trezi zgomotul potcoavelor tropotind pe piatra. Uimita, scoase capul pe geam si zari o strada frumos pietruita, cum mai vazuse in Verona, in luna ei de miere. Ridica ochii la timp ca sa surprinda silueta eleganta a unui palat, in stilul la moda cu vreo cincizeci de ani in urma, "pe vremea cand ne bateam cu Buonaparte", cum spunea bunicul ei. Se intoarse spre sotul ei. "Am gresit drumul?" "Nu, draga mea, aproape suntem acasa. Asta e resedinta familiei Ajtai, ai sa ii cunosti maine, batranul Ajtai m-a rugat sa te aduc in vizita de cum ajungem." Curand, trasura opri la o casa frumoasa si inalta, cu o eleganta lucratura in fier la ferestre. "Am ajuns, draga mea. Bun venit in Rosia Montana!"

Azi, frumosul palat Ajtai nu mai exista; a fost daramat in anii ’70 si in locul sau se inalta acum un bloc care nu poate fi descris decat prin banalul "cenusiu". In schimb, strada pietruita cu aer de oras italian e tot acolo: lumea-i zice "Strada Siciliana", desi pe tablita sta scris "Brazilor", iar in vremea Margaretei Ciura strada purta numele unui Leopold, ce domnise intr-o vreme peste acele meleaguri. Mai exista si casa cu feronerie la feres­tre, si e inca frumoasa – atat de frumoasa incat in anii ’70 in ea s-a turnat o parte din filmul "Nunta de piatra". Mai traiesc si o multime de stra-stra-stra-stra-stra-nepoti ai Margaretei si, la fel ca stra-stra-stra-stra-stra-bunicul lor, si ei spera ca in curand vor scoate din munte aurul ce va aduce prosperitate Rosiei.

Rosia Montana nu s-a schimbat atat de mult de cand romanii au sapat aici prima galerie de mina, acum 2.000 de ani.
Reinvierea istoriei si traditiilor Rosiei Montane nu ar fi fost insa posibila fara un investitor local care sa pompeze sange – bani, energie si resurse – in inima comunitatii. E putin probabil ca restaurarea acestei pagini inca vii din istoria Transilvaniei ar fi fost posibila cu resursele reduse ale Ministerului Culturii. Povestea Margaretei Ciura nu ar fi fost niciodata cunoscuta; casa ei ar fi cazut in ruina, daca aurul Apusenilor nu aducea aici o companie dispusa sa investeasca deopotriva in viitorul, prezentul si trecutul comunitatii, atat de inseparabil unite. Dincolo de discutiile mai degraba emotionale, pana la urma Rosia Montana Gold Corporation le-a intins o mana nu doar oamenilor locului carora le-a oferit locuri de munca, ci si istoriei si traditiilor Rosiei, incepand explorarea arheologica a zonei si restaurea cladirilor de patrimoniu. Una dintre acestea e si caminul Margaretei, "Casa Ciura", care va fi complet refacut in urmatorii ani pentru a arata intocmai ca in vremea cand o primea pe tanara sotie de inginer.

Pasnicul erou de razboi
Printre primii rosieni cu care a facut cunostinta Margareta Ciura s-a numarat, fireste, si preotul greco-catolic. Masiv si linistit, cu vorba cumpatata si un accent care trada ca nu-i de prin partea locului, parintele Simion era cunoscut ca un om bland si ingaduitor. El i-a aratat Margaretei unde se afla biserica unitariana atunci cand tanara a recunoscut, nitel jenata, ca nu face parte din turma sa de credinciosi. Tot el i-a explicat obiceiurile locului – sarbatoarea Sfintei Varvara la inceputul iernii, Armindenii si mai ales "jocul fasingarilor" de Lasata Secului, cand tinerii din Rosia imbracau rochiile mamelor sau surorilor, se murdareau pe fete cu funingine si mergeau din casa in casa, facand mare taraboi, pentru a primi bani sau de-ale gurii. Dupa sfatul preotului, Margareta avea intotdeauna pregatita pentru ei in curte o tava de placinte. Nici fetele nu se lasau mai prejos cu acea ocazie: deghizate in hainele fratilor lor, cu palarii cu boruri largi pe cap, ii fugareau pe baieti pe strazile Rosiei, in frunte cu Ana, fiica parintelui Simion. Pe ascuns li se alatura si fiica lui Korny György, proprietarul impunatorului palat baroc din centrul orasului, desi stia ce bataie o asteapta acasa...

"Tare amabil e preotul vostru", i-a spus intr-o zi Margareta sotului ei, "si e un om asa de pasnic". Barbatul a ras. "Stii ca e unul din razvratitii aceia cu pistoale la brau de care te temeai cand ai venit aici?", a intrebat-o. "A fost unul din capitanii lui Iancu, s-a batut in razboi. Simion Balint, poate ai auzit de el. Un erou, a fost facut cavaler, l-a decorat si tarul pentru vitejia lui. Doar ca nu se lauda cu faptele lui."

Biserica lui Simion Balint, la fel ca si cea unitariana unde se inchina Margareta Ciura, sunt si azi in picioare. Ambele au mare nevoie de restaurare, care va inlatura toate ridurile si bolile cu care le-au lovit doua veacuri de istorie zbuciumata. Foarte probabil ca in cativa ani isi va recapata tineretea si frumoasa casa parohiala greco-catolica in care parintele Balint, fostul prefect al rosienilor din vremea Revolutiei de la 1848, a trait pana la sfarsitul zilelor sale, in 1880. Din palatul lui Korny György, in schimb, a mai ramas doar peretele dinspre piata centrala a orasului – de aceea in zilele noastre mai este cunoscut drept "Casa-Fatada", un simbol al degradarii imobilelor de patrimoniu din oras in perioada in care nu s-au realizat nici un fel de actiuni de restaurare. In contextul viitorului Muzeu al Mineritului Casa-Fatada ar putea fi chiar unul dintre pricipalele puncte de atractie.

Concursul de palate din Piata Rosiei
In anii de dupa sosirea Margaretei Ciura, Rosia Montana a inceput sa arate din ce in ce mai mult ca un oras prosper, de provincie. Aurul nu atragea doar mineri si ingineri, ci oameni cu cele mai diverse ocupatii, din toate nationalitatile Imperiului Austro-Ungar. Abilul si prosperul avocat Henzel s-a mutat cam in aceeasi vreme cu Margareta si-a inaltat o frumoasa casa, in piata centrala, un pic mai incolo de palatul lui Korny György, pe care a incercat sa-l intreaca in fast, decorandu-si fatada cu medalioane inspirate din arta romana. Nepotul lui Henzel a studiat tot dreptul; ani de zile mai tarziu, in 1918, cand Imperiul se destrama, el i-a condus pe patriotii romani din Rosia la cucerirea Palatului Ajtai, devenit simbolul stapanirii straine, si a fost unul din delegatii la Marea Unire de la Alba Iulia. Intre casa lui Henzel si palatul lui Korny, proprietarul unei mine de aur, Szekely, si-a cladit la randul sau o casa impunatoare, incercand sa-i intreaca. Langa el, un apoticar a ridicat prima farmacie din oras, o cladire mai mica, dar tare cocheta, pe fatada careia trona un relief, reprezentand toiagul lui Esculap, si cu care mamele isi speriau copiii: "Sa fiti cuminti, ca va papa sarpele!".

Toate aceste cladiri, sufletul Rosiei Montane, se pregatesc sa renasca in zilele noastre. Din farmacie nu mai ramasese mare lucru, afara de fatada, astfel ca a fost prima cladire din oras restaurata integral de catre arhitecti. In interiorul ei Rosia Montana Gold Corporation a amenajat expozitia "Aurul Apusenilor", nucleul deja mentionatului, Muzeu al Mineritului. Medalioanele antice de pe fatada casei avocatului Henzel au fost si ele restaurate cu grija si migala de muzeografi si cladirea a inceput sa-si recapete din vechiul fast.

Vizita unui geniu
Margareta Ciura a avut trei copii. Cum Rosia era de-acum un orasel respectabil, a avut de ales intre scoala maghiara din centru si cea germana din cartierul Berg, pe langa care mai exista si o scoala confesionala romano-catolica, cea mai veche din urbe. Abia stranepotii ei au putut invata intr-o scoala romaneasca, deschisa de autoritatile austro-ungare in 1905. Copiii Margaretei au fost colegi cu cei ai vecinilor Vuzdugan si Cosma; ba chiar, pentru scurt timp, si cu fiul veselei Ana Balint, Enea Hodos, pe care tatal sau l-a mutat insa curand la scoala din Brad. Peste ani, tovarasul de joaca al copiilor Margaretei avea sa devina unul din cei mai mari folcloristi romani si membru corespondent al Academiei.

Si tot in casa prietenului Margaretei, Simion Balint, un tanar fugar din Rusia tarista, cu renume de scriitor talentat, dar scandalos, a cunoscut-o pe iubirea vietii lui. O chema Iulia Faliciu si era fiica unui proprietar de mina din Rosia care se povestea cu orice ocazie ca e ruda cu Avram Iancu – un nume la auzul caruia Margareta Ciura inca mai tresarea si-l ruga pe Faliciu sa schimbe, daca se poate, subiectul conversatiei. Iulia se lauda si ea ca luase parte la luptele din 1848 cand, desi era doar o copilita, ar fi fost chiar ranita de un glont maghiar – o alta poveste care o facea sa tresara pe Margareta, iar pe sotul ei sa se abtina cu greu din ras. Tanarul fugar iubea si el aventura si, din clipa in care a auzit povestea Iuliei, chiar si in rostirea molcoma a parintelui Balint, a ars de nerabdare sa o cunoasca pe eroina. S-a indragostit pe data de ea si la scurt timp s-au casatorit. Acel tanar fugar avea sa devina una dintre cele mai stralucite figuri ale culturii romane, un geniu al literaturii si filologiei: Bogdan Petri­ceicu Hasdeu.

Scolile reintinerite ale Rosiei Montane
Casele vecinilor Margaretei Ciura mai exista inca. Sunt monumente istorice si, chiar daca pana acum au fost mai degraba lasate in paragina din lipsa de fonduri, in viitor Rosia Montana Gold Corporation va plati pentru restaurarea lor. La fel ca si casele, si scolile din vremea Margaretei sunt inca in picioare, in ciuda anilor care parca s-au incapatanat sa le puna la pamant. Cea germana, una dintre cele mai vechi cladiri din oras, urmeaza sa fie renovata cu finantarea Rosia Montana Gold Corporation si redata apoi circuitului public. Printr-o intinerire similara va trece si scoala maghiara cu frumoasele ei stucaturi si poarta ei monumentala. Cea mai recenta dintre ele, scoala veche, aflata intr-o avansata stare de degradare, desi a functionat pana acum cativa ani, va fi de asemenea restaurata si cu sprijinul companiei.

La Rosia Montana, viitorul – relansarea economica a localitatii prin deschiderea unei exploatari miniere moderne de catre un investitor privat – a fost cel care a salvat si continua sa salveze trecutul. Altfel, centrul istoric al Rosiei, cladirile ei de patrimoniu, ar fi continuat cu siguranta sa se transforme incet-incet in ruine. Sa fie interventia companiilor private solutia salvatoare si pentru alte localitati aflate in aceeasi situatie? Judecand dupa exemplul Rosiei Montane, am spune ca da.