Spionii KGB-ului şi no man’s land-ul românesc

La începutul anilor ’90, Ceauşescu era singurul nume propriu care se scria cu literă mică. Despre cel care devenise peste noapte din „Genialul conducător” în „Împuşcatul” se scria în termenii cei mai duri. În Iugoslavia, însă, aura unui alt lider comunist, Tito, nu pălise încă. Rămăsese în me­moria colectivă drept condu­cătorul care adusese bunăstarea sârbilor, croaţilor, slovenilor şi celorlalte etnii. Şi totuşi, un sârb i-a fost atunci, ca şi acum, un duşman neîm­păcat.  

Multe ar avea de povestit Dună­rea dacă ar putea s-o facă. Să treacă înot fluviul dincolo, pe partea sârbească, a fost visul multor români spre sfârşitul regimului comunist. Puţini ştiu însă că au existat şi sârbi care i-au străbătut apele în sens „invers”. Adică spre România. Se întâmpla la începutul regimului Tito, după cel de-al doilea război mondial. Gazetarul Milan Petrovici, actualmente corespondentul cotidianului belgrădean „Politika”, a fost unul dintre imigranţii politici stabiliţi la Bucureşti pe timpul lui Gheorghiu-Dej. Şi de atunci nu a mai plecat din patria adoptivă.

În 1948, ziaristul, acum în vârstă de 85 de ani, a fost declarat în ţara de baştină spion al KGB. A scăpat la timp de poliţia secretă iugoslavă UDBA, refugiindu-se în România. La Bucureşti a devenit unul dintre liderii emigraţiei „revoluţionare” anti-titoiste. După ce a învăţat gazetărie de la Silviu Brucan, a fost, pe rând, redactor-şef al ziarului „Sub steagul internaţionalismului” (1949-1950), redactor-şef adjunct al postului de radio „Iugoslavia Liberă” (1950-1954), şef al sectorului de presă al PMR regiunea Bucureşti (1954-1957). Între 1957-1959 a fost student la Academia „Ştefan Gheorghiu”, apoi şef de propagandă la Radio pentru Emisiunile Politice pentru Străinătate (REPS) (1959-1987). A fost pensio­nat forţat în 1987, după ce fiul îi fugise în Occident. Din 1990 a devenit co­res­­pondentul ziarelor sârbeşti No­vosti, Borba, iar din 1992 al revistei Politika, cu care colaborează şi în prezent.

Pentru Jurnalul Naţional, fostul partizan din al doilea război mondial, transformat în civilie în adversar al regimului Tito, a dezvăluit câteva dintre momentele fierbinţi ale conflictului dintre Moscova şi Belgrad, via Bucureşti.

„Am intrat voluntar în armata po­pu­lară şi apoi am devenit comisar po­litic”, îşi aminteşte Petrovici primul contact cu partizanii lui Tito. „M-am aflat pe front în luptele de la Srem, în nord, şi pe urmă în Bosnia. Am pri­mit gradul de ofiţer în timpul războiului, apoi am urmat Şcoala militară la Belgrad. După aceea, în 1946, am fost tri­mis la Moscova, la studii de geniu, de geodezie aerofotometrică. În 1948, a izbucnit conflictul Tito-Stalin. Pe noi, studenţii militari şi civili iugoslavi aflaţi în URSS, ne-au chemat în ţară. Pe mine m-au declarat recrutat de KGB. Asta se întâmpla deoarece la discuţiile de partid de la Moscova am luat apărarea poziţiei sovietice, a parti­delor comuniste, şi am spus că Tito gre­şeşte. Această frază m-a costat foarte mult. M-au declarat agent KGB. În august 1948, imediat după ce s-a produs conflictul, am fost supus unor interogatorii foarte severe, cinci zile la rând, de şeful contraspio­na­jului, ca să recunosc că am fost re­cru­tat. Dar adevărul este că nu am fost recrutat. Şi atunci, singura scă­pa­re, ca să nu fiu închis şi trimis în la­găr de concentrare, era să fug.”

A traversat înot Du­nărea la 14 august 1948. Pentru co­muniştii români, aflaţi la „cuţite” cu ti­t­oiştii, prezenţa sa era mană ce­rească. Un an mai târziu, la „îndemnul” Kremlinului, Gheorghe Gheorghiu-Dej citea în şedinţa Com­in­formului raportul despre situaţia internă a Iugoslaviei în care definea politica titoistă ca „naţional-şovi­nistă rasială de tip fascist”. Iar în presa de la Bu­cureşti se scria despre „banda de cri­minali a lui Tito”. O nouă carieră s-a deschis atunci pentru fostul com­ba­tant din război. „A apărut ideea aceas­ta că în toate capitalele ţărilor de democraţie populară, inclusiv în URSS, să apară organe de presă antititoiste care să fie folosite cu scopul de a doborî pe Tito”, spune Milan Petrovici. „Şi aici, în Bucureşti, a luat fiinţă, la 15 mai 1949, ziarul „Sub steagul internaţionalismului”, care a fost scris în sârbo-croată de emigranţi. A fost tipărit pe foiţă de ţigări, foarte sub­ţire, şi trimis ilegal, pe diferite căi, în Iugoslavia, la adepţii curentului anti­titoist.”

Improvizaţii gazetari aparţineau la bază altor meserii. În redacţie erau angajaţi foşti ofiţeri, economişti, meseriaşi. Tainele ziaristicii le-au pătruns de la instructorul Silviu Brucan, pe-atunci redactor-şef al Scînteii.
După un an, considerat gazetar de înaltă calificare, Milan Petrovici a fost detaşat la postul de radio „Iugoslavia Liberă”, înfiinţat în aceeaşi perioadă. „Lucram în totală clandestinitate”, îşi aminteşte cel care se declară şi astăzi cel mai înverşunat duşman al lui Tito.

„Antenele erau în altă parte, nu la Bucureşti. Noi eram secretizaţi, am schimbat trei sedii, din cauza unor defectori. Ultima clădire în care am funcţionat este una dintre cele mai frumoase vile din Primăverii, chiar pe şosea, lângă Sahia Film, unde a locuit ulterior Maurer. Veneam cu maşina cu perdeluţe, intram în garajul subteran şi de acolo direct în clădire. Nu ne vedea nimeni. Postul de radio era foarte important, era principala armă antititoistă. Acolo am fost redactor-şef adjunct timp de patru ani de zile. Postul de radio a funcţionat până în septembrie 1954, când s-a produs împăcarea dintre Hruşciov şi Tito.”   

Ce s-a întâmplat însă când Mos­co­va şi Belgradul au restabilit relaţiile, iar Bucureştiul s-a repliat imediat,
l-am întrebat pe interlocutor. „Când Hruşciov şi Tito s-au împăcat, în 1954, noi am suferit foarte mult. Nu pu­team să acceptăm asta. Faţă de noi, emigranţii iugoslavi «revo­lu­ţionari», statul român a avut un comportament extraordinar. Când Tito a vrut să vină aici în iunie 1956, a ce­rut ca noi, emigranţii, să fim extră­daţi, să fim predaţi. Asta a fost prima lui con­diţie. Şi Dej nu a acceptat acest lu­cru. Cum să-i extrădezi pe cei cu care ai luptat împreună? Apoi Tito a spus că se mulţumeşte cu arestarea noastră. Ceea ce s-a hotărât, ca să nu cumva să atentăm la viaţa lui. La Secţia Internaţională a CC era Ghizela Vass, bunica lui Bogdan Olteanu, pe care o cunosc foarte bine.

Ca să vadă poziţia noastră, G. Vass şi Constantin Lăzărescu ne-au chemat la şedinţă, pe mine şi pe încă un coleg, consideraţi vârfurile emigraţiei sârbe. Şi atunci s-a iscat o discuţie. «Ce să facem?», ne-au întrebat ei pe noi. «Noi nu vrem să vă ares­tăm», au mai spus. Atunci eu am pro­pus să ne trimită în concediu de odih­nă. Noi lucram în diferite instituţii. G. Vass s-a dus la Dej, care a acceptat ime­diat propunerea noastră. Şi ne-am dus cu soţiile şi cu copiii, 14 con­ducători ai emigraţiei de la Bucureşti şi 250 de la Constanţa, am fost trimişi la Cota 1400 în Sinaia. Şi am stat o lună şi jumătate acolo. Am mai pus condiţia să nu fim urmăriţi de agenţi ai Securităţii şi am garantat că nu se va întâmpla nimic din partea noas­tră. Am ajuns la hotel pe la prânz. Era gol, numai la etaj se afla cazată echipa de scrimă a României, care se pregătea de Olimpiada de la Melbourne. Am ales camerele, eu cu copiii. Pe la 4-5 după-masă, hotelul a început să se umple dintr-o dată. Au venit alpinişti, vânători, turişti: 60 de agenţi ne-au trimis acolo.”

Nici Ceauşescu nu le-a anulat drepturile fugarilor din Iugoslavia. Mai mult, o hotărâre a CC a decis ca emigranţii să-şi păstreze locuinţele şi serviciile.

Prieten cu Silviu Brucan
Cu Silviu Brucan, cel care l-a învăţat abc-ul gazetăriei, Milan Petrovici a legat o trainică prietenie. L-a avut şef la Radioteleviziunea Română. „Eu eram şef de secţie sârbă, la radio, şi participam în fiecare vineri la informările pe care le făcea Brucan, îşi aminteşte Petrovici. Era un causeur extraordinar, era bine documentat, era o delectare să-l urmăreşti. Vineri, la ora 12, ne adunam cei care aveam dreptul să citim «buletinul roşu». Era secret. La prelegeri erau adunaţi doar şefii de compartimente. Asta a durat 2 ani de zile. Atunci l-am cunoscut foarte bine. Între noi s-a legat o prietenie normală, cum se spune. M-am întâlnit cu el în perioada în care el avea domiciliul obligatoriu la Dămăroaia. Securitatea practica metoda asta de a lăsa pe cineva în libertate, să îi vadă legăturile. Eu nu am evitat să îl văd. Mi-a spus multe chestii. În 1989, la o întâlnire, pe Calea Dorobanţilor, l-am întâlnit. Era istovit şi, în 3 secunde, mi-a zis: «Petrovici, fă să se ştie despre situaţia mea, că vor să mă distrugă, pe mine şi pe Saşa (Alexandru Bârlădeanu – n.r.)». Am trimis ştirea în Occident, a fost publicată de „Liberation”. Securitatea a venit după mine, m-a ridicat şi m-a dus la Rahova. Se întâmpla în mai-iunie 1989.”  

Omul tuturor preşedinţilor
După 1990, Petrovici a devenit un „abonat” al vizitelor la nivel înalt la Belgrad. Ca să demonstreze „bu­nele relaţii dintre România şi Serbia”, Ion Iliescu, Traian Băsescu şi Călin Tăriceanu l-au cooptat, pe rând, în delegaţiile lor. În 2003, Ion Iliescu i-a de­cernat Ordinul Naţional în grad de ofiţer, pentru „rolul avut în pro­mo­varea prieteniei dintre po­poa­rele sârb şi ro­mân, precum şi a va­lo­rilor demo­cratice din cele do­uă ţări”. Pentru cele peste 10.000 de articole scrise de-a lungul a şase de­cenii de gazetărie, „Uniunea Zi­a­riştilor din Serbia” i-a acordat pre­miul pentru activitate. Anul tre­cut, Editura Româ­nească din Ser­bia în colaborare cu Editura Pai­­deia au publicat volumul me­mo­rialistic „Ferme­căto­rule KGB, anunţă-te”, redactat de Milan Petrovici împreună cu Dragoslav Si­mic.