În volumul său de debut, Laura Ionescu se întoarce în copilărie și adolescență pentru a pune întrebări despre lumea nevăzută a părinților noștri. Autoarea își recompune mama din dialoguri și momente doar ca să descopere cât de complexă a fost ca personaj: o femeie care credea în egalitatea dintre femei și bărbați la începutul anilor ’90, o luptătoare capabilă să înfrunte statul, capul unei familii care a știut mereu că singura resursă cu adevărat infinită este iubirea. O carte despre iubirea care rămâne și care ne crește dincolo de moarte, despre forța de a integra trauma în ceea ce devenim și despre cine sunt ai noștri dincolo de faptul că sunt ai noștri, Nu te găsesc pe nicăieri are o forță emoțională teribilă. Lucrurile nespuse se transformă într-o voce curajoasă și autentică, o voce ale cărei valuri trec insesizabil de la umor la reflecție și de care nonficțiunea românească avea nevoie.
N‑aș fi vrut să am nimic de‑a face cu acea femeie pe care o iubeau toți și de care se temeau toți. Mă uit în oglindă și o văd în ochii mei, o văd în deciziile mele, în neînfricarea absolută pe care o am uneori. O văd în alunița de pe mâna mea dreaptă, cea pe care o aveam amândouă în același loc. O aluniță pe care timpul insistă să o șteargă, fiindcă timpul e o gumă de șters. O verific din când în când să văd dacă mai e acolo, dar nu prea mai e. Ne seamănă mâinile, ne seamănă picioarele, ne seamănă alunița de sub nas, aia care pare o semnătură grăbită făcută de Dumnezeu când avea multe acte de rezolvat. Semănăm. Nu știu dacă am eu nevoie să semănăm sau chiar semănăm în toate; nu știu dacă oamenii îmi spun asta fiindcă mă iubesc sau fiindcă o iubesc, scrie Laura Ionescu și cred că cel mai probabil ne regăsim cu toții în povestea asta.
O altă poveste românească, despre relații, părinți, copii și familii, este cartea Ioanei Maria Stăncescu, Tot ce i-am promis tatălui meu, care operează un chiuretaj deloc tandru prin viața unei fiice-femei-mame-iubite în punctul său de maximă tensiune. Deși pare să o dea peste cap, o veste năucitoare o ajută de fapt să scape de zgură, frici și culpabilizări refulate. Însă așa cum geografia Bucureștiului – loc geometric pentru terapie și divorț – și cea a Parisului – locul geometric al iubirii și romantismului – sunt radical diferite, timpul interior, vast ca o catedrală, nu mai corespunde celui fizic, ritmat de tratament. Specialitatea autoarei este descrierea acestui decalaj dureros și izbăvitor deopotrivă, la fel cum fantasma iubirii din adolescență devine, la maturitate, un rezervor de apă vie și de melancolie. Cristina Hermeziu, jurnalistă și scriitoare. Cartea balansează cu grație feminină între amintirile încă vii ale tinereții și prezentul unei realități necruțătoare. Drama schizoidă a femeii mature eșuate în rol de mamă se transformă, cu prilejul unui punct de cotitură, într-o zbatere între dreptul la o viață proprie și păstrarea echilibrului în universul familial. Povestea de iubire, fie ea și una la distanță, imposibilă, dar cu atât mai ușor de dus, vine ca un colac de salvare, iar eroina o (re)trăiește ca pe o a doua șansă, cu disperarea specifică a celor care nu mai au timp – totul într-o atmosferă cu iz parizian.
Cât de aproape sunt ploile reci urmărește evoluția unei familii dintr-un sat românesc, o familie obișnuită, aparent unită, dar dezbinată de obiceiuri, mentalități și mai ales lipsuri. Saga familiei Toader scoate la iveală relațiile și conflictele dintre membri și dintre generații, pe parcursul a aproape 70 de ani. Alcoolul, lipsa educației și neșansa afectează în mod iremediabil viața acestei familii și a celor din jurul lor. Este o poveste vie, dezolantă și pe alocuri apăsătoare, care reușește să surprindă într-un mod foarte realist satul contemporan în societatea românească. Deși pare că nimic esențial nu se schimbă de-a lungul timpului, lucrurile se transformă încontinuu, cel mai adesea fără să-ți dai seama, sub forma unei degradări permanente. Familiile se destramă, iar copiii sunt victime colaterale ale certurilor dintre părinți.
Un alt tip de familie și un alt tip de viață ne aduce Nora Iuga, în Hipodrom. Alcătuită din trei părți, Hipodrom este povestea unei vieți ce a gravitat mereu în jurul Hermannstadtului, orașul bucuriilor neasemuite și a tristeților. În prima parte, startul, începe povestea fetiței Nora, care-și trăiește copilăria printre lecții la școala Ursulinelor și tradiții săsești păstrate cu strictețe în perioada interbelică. În cea de-a doua parte, cursa propriu-zisă, Nora termină facultatea și este repartizată ca tânără profesoară la Sibiu, unde devine preferata elevilor. În final, ultima parte, o prezintă pe Nora la vârsta senectuții, locuind la București, dar cu gândul la același oraș al copilăriei. Este o experiență literară captivantă, în care granițele dintre proză și poezie sunt voit imprecise. Cartea Norei Iuga prezintă o viață încercată, plină, presărată cu momente luminoase și slăbiciunea pentru fascinantul oraș Sibiu.