Deocamdată, schimbarea la nivelul cel mai profund este legată de o personalitate care crește în importanță: Martin Heidegger. Teoremele și anticipările sale îi asigură prevalența.Oricum, gânditorul cel mai prolific al europenității a deschis cea mai amplă transformare a acesteia.
Nu reiau expunerea unei concepții care a marcat deja istoria și căreia i-am consacrat nu demult un volum (Heidegger, Creator, Brașov, 2021). Doar amintesc că, în preajma dispariției sale, Heidegger a ridicat încă o dată întrebarea: „Dacă și cum în epoca civilizației mondializate tehnicizate și uniforme mai poate exista patrie (Heimat)?” (GA, 13, p. 243). Iar aici cuvântul „patrie” întrece orice trăirism. El exprimă nevoia de legături stabile cu mediul natural și istoric, în care oamenii să-și afle sensul vieții și fără de care societățile însele intră în crize insolubile.
De altminteri, pe întreaga suprafață a operei, Heidegger a afirmat „legătura omului cu pământul (Bodenständigkeit)” drept caracteristică de apărat a ființării umane în orice împrejurare. El a și apărat-o neîncetat, fie și în limbajul uneori bucolic al locurilor de origine sau cu adeziuni politice la care a renunțat ulterior. Dar, mai cu seamă după Al Doilea Război Mondial, el a văzut această legătură grav amenințată.
Teza lui Heidegger este aceea că din înseși opțiunile civilizației moderne rezultă o subminare a legăturii și, deci, a „patriei” – faptul originându-se, în ultimă analiză, în „revoluția radicală a viziunii asupra lumii”, care s-a produs în Europa secolului al XVII-lea (GA, 16, p. 523). Prin această „revoluție”, lumea a devenit simplu „obiect al prelucrărilor de către om” cu ajutorul „gândirii calculatoare (rechnendes Denken)”, iar natura a fost redusă la „o stație de pompat uriașă și unică, un izvor de energie pentru tehnica modernă și industrie”. Repercusiunile nu sunt doar în domeniul producției sau în organizarea exterioară a vieții, cum se crede, ci acoperă întreaga viață a oamenilor. Forța aparatelor tehnice este atât de mare, încât niciun domeniu, fie el și al raporturilor curente dintre oameni și al perceperii de sine, nu scapă și va fi pervertit.
Nimeni nu ar putea contesta astăzi că, într-adevăr, efectele exploatării în devălmășie a naturii și a tehnologiei moderne sunt vaste. De altfel, după Al Doilea Război Mondial, Heidegger a făcut între primii temă din pericolul nuclear. Destul să amintim, apoi, dislocările de populație, destrămarea de comunități, manipulările, înstrăinările și inechitățile din societățile zilelor noastre.
Mai mult, Heidegger considera că omul devine neputincios în fața extinderii unui uriaș aparat tehnologico-birocratic și va deveni, în cele din urmă, el însuși obiect de prelucrat. Părăsirea umanismului va trece astfel în program de lucru. Un exclusivism al „gândirii calculatoare”, susținea Heidegger, va antrena cu timpul „indiferența (Gleichgültigkeit)” în privința umanității omului, a valorilor și a reflexivității.
Cine ar putea respinge azi o asemenea susținere, când dependența oamenilor de aparate tehnice și de birocrații a depășit previziunile? Când birocrațiile instrumentează libertățile individuale și drepturile omului, încât ideologia surclasează realitatea? Este elocvent că nu mai departe decât în zilele trecute, reuniunea celor peste o mie de lideri din industriile „inteligenței artificiale (AI)” din SUA a lansat manifestul care cere „luarea sub control a sistemelor AI, care sunt foarte puternice, probabil mai puternice decât suntem noi ca oameni. Nu știm cum să luăm sub control aceste modele sau cum să le exploatăm deplin”. Iar sistemele AI sunt doar o parte a sistemelor ieșite de sub control!
Heidegger nu era naiv, nici paseist sau utopic. El admitea că oamenii nu se vor mai putea despărți de confortul asigurat de tehnologia modernă, care a devenit indispensabilă, și că ar fi o nebunie să se ceară cuiva divorțul de ea. Și el știa bine că multor oameni mai trebuie încă să li se asigure accesul la tehnica modernă.
Dar Heidegger propunea controlarea „gândirii calculatoare” de către o „gândire reflexivă (besinnliches Denken)”, aceasta din urmă fiind aceea care poate anihila pericolul ca omul să se piardă pe sine. Prin „gândire reflexivă” el are în vedere gândirea ce rezultă din atitudinea de „calm (Gelassenheit)” în fața lucrurilor, potrivit înțelepciunii ce distinge între ceea ce este trecător și ceea ce este esențial în viața noastră, așa cum ne este dată. Chemarea este la a distila ceea ce ține de ființarea care suntem, față de restul, căci în lucruri până și ceea ce pare durabil se desface cu timpul. „Și piatra cea mai tare o erodează apa blândă”.
După Heidegger, doar „gândirea reflexivă” poate corecta „unilateralitățile (Einseitigkeiten)” la care duce oarecum de la sine, lăsată singură, „gândirea calculatoare”. Aceasta ar fi de fapt la originea activismului, orb și surd la urmări, a folosirii forței și a abordării cantitativiste, practic la originea unei lumi a ambițiilor nestăvilite de bani și putere și a conflictelor implacabile, cărora le cad victime oamenii.
Cum se poate corecta exclusivismul „gândirii calculatoare”? În scrieri postbelice, Heidegger a pus chestiunea în termeni de „folosire a nefolositului (Gebrauch des Ungebrauchs)”, într-o „etică a lăsării să se facă (das Ethos des tuenden Lassens)”. Și aici nu este vorba de ceva nerealist. „Noi putem să luăm în folosire obiectele tehnice așa cum trebuie să o facem. Dar putem, în același timp, să lăsăm aceste obiecte să rămână unde sunt, ca ceva ce nu afectează interiorul nostru și ceea ce avem mai propriu” (GA 16, p. 526). Heidegger a inițiat distincția rafinată dintre folosirea tehnicii în scopuri circumscrise și folosirea ei pentru a controla oamenii. De „gândirea reflexivă” Heidegger a legat șansele de a restabili acțiuni umane izvorâte din liniștea „reflecției de sine” și a „calmului” și de a recâștiga „legătura cu pământul” și, în cele din urmă, „patria”pierdută.
Azi este tot mai limpede că Heidegger a avut dreptate. Până și cei care au luat distanță de filosofia lui și-au asumat că reproducerea cu sens a vieții umane presupune acțiuni de diverse feluri, care nu se reduc la cele favorizate de „gândirea calculatoare”. La rândul meu, am dat un tablou adus la zi al acestor acțiuni (vezi Stăpânirea complexității, Creator, Brașov, 2023), care include acțiunile „instrumentală”, „strategică”, „morală”, „comunicativă”, „dramaturgică”, „reflexivă”, într-un efort de a nu lăsa loc reducționismului, care are deja costuri mari în viața actuală.
Între timp, s-au strâns probe că Heidegger a explorat îndeaproape viziunea daoismului – care, alături de confucianism și buddism, a dominat istoria chineză. Nu a fost primul explorator, nici chiar în vremuri mai noi – când au luat avânt, cum se știe, reflecții cultural-geografice. Pornind de la străvechea cultură a chinezilor, Hegel a teoretizat deplasarea centrului de greutate al istoriei universale, de la Est, la Vest. Dar deja Nietzsche a trebuit să schimbe direcția: acesta a vorbit despre Europa ca peninsulă specificată cultural a marelui ansamblu continental al Asiei. Și Paul Valery vedea Europa ca un fel de cap geografic al Asiei, desigur magnific, datorită sintezei salutare Ierusalim-Atena-Roma, la care a ajuns. Martin Buber a susținut, la un moment dat, că renașterea iudaismului are nevoie de contemporanul său din vremuri imemoriale – daoismul. Heidegger a fost însă personalitatea de cea mai mare anvergură care a apelat explicit la China dinspre cultura Europei.
Ca să se înțeleagă ce este în joc, aș menționa că maxima apei blânde, care erodează în timp și piatra cea mai tare, este din cultura chineză. Această cultură încorporează, desigur, activismul – în definitiv, pragmatismul ca filosofie, cum observa Alfred N. Whitehead, își are originea la Confucius. Dar cultura chineză, în competiția viziunilor ei, este străbătută de multe maxime ale condiționării inevitabil umane a vieții. Îmi amintesc de ghidul care mi-a amintit la Changchun, înfloritoarea capitală a nord-estului Chinei, în excepționalul Muzeu al Manciuriei, una dintre maximele chineze în fața invadatorilor: „Ne cuceriți, probabil, căci v-ați înarmat, dar tot cu noi va trebui să guvernați”. Sau de discuția pe care am avut-o la Institutul Național al Chinei, de la QuFu, pe tema „Lumea în sine nu se încheie cu nimeni, chiar dacă lumea fiecăruia se sfârșește la un moment dat pentru el”.
Desigur, Heidegger a cunoscut mai devreme decât se crede cultura chineză. Între altele, grație unei traduceri (Richard Wilhelm, Dschuang Dsi. Das wahre Buch vom südliche Blütenland, 1912) parcursă în tinerețe. Unii comentatori pun chiar titlul celebrului discurs ca rector al lui Heidegger, din 1933, „Selbstbehauptung der deutschen Universität” [Afirmarea de sine a Universității germane], în seama devizei chineze din secolul al XIX-lea „Ziqiang (Selbststärkung)” – consolidare de sine. În orice caz, o analiză americană (Reinhard May, Heideggers Hidden Sources – East Asian Influences on his Work, 1996) a adus probe că unele concepte resimt la Heidegger lecturi în cultura Chinei.
În suișul celor peste o sută de volume ale operei heideggeriene (ediția Gesamtausgabe), sunt multe și variate referiri la Asia. Sunt locuri în care filosoful cere europenilor să nu se lase copleșiți de „asiatism”, dar și altele, în care propune un contact fecund. Se știe prea bine că Heidegger a dus mai departe apelul lui Hölderlin la a redescoperi Elada, printr-un demers de a reactualiza o dimensiune neglijată a culturii presocratice – legătura cu ființa. Noul, „alt început (andere Anfang)”, al culturii europene, propus în a doua carte majoră a filosofului, Beiträge zur Philosophie (1938), însemna valorificarea presocraticilor pentru a feri Germania și Europa de smulgerea din rădăcini, prin „dezistorizare și deșertificare”. După Al Doilea Război Mondial, Heidegger a adăugat însă un demers nou – acela de a reactualiza pe solul european, în același scop salvific, o dimensiune a culturii chineze, anume, reflexivitatea ca înțelegere profundă a lumii, eliberată de presiunea “voinței de putere”.
Momentul de angajare explicită a celui de al doilea demers a fost seara spre 9 mai 1945. Trăind intens capitularea necondiționată a Germaniei și având ambii fii căzuți prizonieri în războiul de cucerire a Rusiei, Heidegger a scris textul Abendgespräch in einem russischen Kriegsgefangenlager zwischen einem Jüngeren und einem Älteren [Convorbire de seară într-un lagăr rus de prizonieri de război, între unul mai tânăr și unul mai în vârstă]. Aici, pentru a susține teza „folosirii nefolositului (das Gebrauch des Ungebrauchs)”, din viziunea sa, a preluat ideea daoistă a „necesității nenecesarului (wuyongzhiyong)”. În formularea lui Heidegger, „trebuie mai întâi recunoscut nenecesarul înainte de a putea vorbi despre necesar. Pământul este desigur larg și mare și, totuși, omul are nevoie pentru a exista doar de atâta loc cât să-și pună piciorul pe ceva. Dacă însă el lasă să apară, alături de picior, o fisură până în lumea subpământeană, atunci la ce i-ar mai folosi locul pe care stă?... De aici rezultă clar necesitatea nenecesarului...care probabil este ascuns în poezie (Gedicht)” (GA 77). Convingerea lui Heidegger, cu care el data textul, este grăitoare: „8 mai 1945. În ziua în care lumea își sărbătorește victoria și încă nu își dă seama că ea deja de secole este învinsul propriei ei ascensiuni” (GA 77, p. 240).
Se poate specula îndelung istoric – având în vedere, desigur, și implicarea lui Heidegger în controversele privind soarta Germaniei și adeziunea lui la politica național-socialismului ce tocmai se încheia în catastrofă. Se poate specula filologic, politic, cultural asupra opțiunilor sale. În anii din urmă se și discută susținut relația lui Heidegger cu Asia, de către europeni (cel mai recent în Fabian Heubel, Gewundene Wege nach China. Heidegger-Daoismus-Adorno, Vittorio Klostermann, Frankfurt am Main, 2020) și de către chinezi (Xia Kejun, Zhuangzi und Heideggers zweite Kehre, 2017; David Chai, Ed., Daoist Encounters with Phaenomenology, 2020). Este explicabil, căci odată cu ascensiunea globală a Chinei și cu împrejurarea că, în urma pandemiei din 2020-2022 și a războiului izbucnit în 2022, ponderea mondială a Chinei sporește încă o dată, relația cu marea țară a Estului capătă o importanță nouă.
Deocamdată, această relație are de învins prejudecățile necunoașterii și ale oportunismului „intelectual”. Vedem și pe meleaguri carpatine politruci noi și profesorași de conjunctură bătând câmpii cu aproximări pe clișeul opoziției, din nefericire vag examinată pe teren, dintre „democrație” și „autocrație”, și ignorând fapte. De pildă, că, devenind “fabrica lumii”, China a smuls din sărăcie în timp scurt sute de milioane de oameni, în vreme ce pe aceste meleaguri sărăcia crește; că abandonul școlar este mult scăzut față de România, unde analfabetismul revine; că nivelul profesional acolo urcă, în vreme ce aici scade; că o treime dintre chinezi vorbesc a doua limbă de circulație, aici procentul fiind de șaisprezece la sută; că peste jumătate din uriașa populație a Chinei a călătorit cel puțin o dată în afara țării; că descentralizarea acolo este mai mare; că intelectualii își asumă răspunderea; că investițiile chineze sunt căutate pe glob; că țara stă în locurile din față; că nu se mai rezolvă probleme majore fără China. Se confirmă, în orice caz, din nou, că “rivalitatea sistemică” dintre țările lumii nu se înțelege fără cultură.
Fără îndoială, orice țară înfruntă dificultăți. China le are pe ale ei și se consideră pe sine țară în curs de dezvoltare. Dar China nu își exportă organizarea, iar, la drept vorbind, cine în clipa de față îi cere României, împinsă de politruci în crize fără precedent, să-i preia sistemul? Replica vulgară ce se dă celor care propun cunoaștere și răspundere în relația cu China – „de ce nu vă mutați acolo?” – este doar a unor simpli ignoranți! Cetățenii români nu au a se muta nicăieri, dar au a face ca România să fie cu totul altfel!
Într-un cuvânt, dezvoltarea Chinei este mult avansată față de ceea spun slujbașii suficienței. În vreme ce Ungaria, Serbia, Polonia, Austria și nenumărate alte țări dezvoltă cooperări profitabile cu China, Rusia cooperări pe scara cea mai mare, Germania, Franța și Italia caută să nu piardă contactul, iar Statele Unite caută o reechilibrare, fie și la încheierea globalizării! În decizii intră multe considerente, politica responsabilă fiind un calcul mult mai complicat decât unul matematic, dar cine marginalizează cooperarea cu China pierde azi din greu!
Relațiile cu China iau crescând caracterul relațiilor “interculturale”. Heidegger este înaintemergătorul. Pe bună dreptate, Fabian Heubel susține că lectura lui Heidegger a daoismului a pus în mișcare „autotransformarea” celebrei sale filosofii (p.42), detectând că în relația cu China se joacă soarta culturii europene și întrevăzând complementaritatea. Renumitul profesor de astăzi al universităților Taipei și Frankfurt am Main scrie: „Heidegger a avut puternice intuiții geopolitice, care sunt răspândite mereu în felul său în textele și prelegerile sale, ce pot surprinde și incomoda” (p.58), dar „răspântia (Kehre) transculturală a lui Heidegger a deschis un drum nou al comunicării între China și Europa” (p.141).
Care este nucleul acestei „deschideri”? Sintetic exprimat, este vorba de a trece dincolo de considerarea lumii doar ca un câmp de exploatat și teren de luptă, întreținută de modernitate, cu tot cortegiul de implicații, de orice fel. Este trecerea la o relație susținută de ideea „necesității nenecesarului (der Notwendigkeit des Unnötigen)” – „nenecesarul” fiind luat aici ca ceea ce excede organizările bazate pe forță și luptă și este presupus de trăirea cu sens uman a vieții. O astfel de relație ar orienta oamenii spre înțelegere.
Trecerea are multe consecințe, a căror evocare ar cere spațiu. Intră în scenă consecințe de relaționare curentă, până la cele geostrategice. Cooperarea Europa-China antrenează însă schimbări benefice tuturor.
Nu se poate valorifica cultura unui popor fără a interacționa cu purtătorii ei. Nu dă rezultate clișeul anacronic „apreciem cultura clasică, dar nu pe cea de azi”, sau, „apreciem literatura și muzica unui popor, dar îi refuzăm restul”. O cultură, un popor, se consideră plecând de la date precise, nu de la prejudecăți, și în întregime, căci numai astfel pot fi cunoscute.
Acea trecere se cuvine înțeleasă matur: ea nu recompune altfel, pe linia altor falii și ostilități, lumea scindată, în care s-a intrat, și nu suprimă cooperări existente. Nu ar trebui să conteze decidenții României actuale, care, evident necapabili, își închipuie că relația cu o parte a lumii implică ignorarea celeilalte părți, ba și abordarea ei primitivă!
Trecerea menționată redeschide lumea actuală spre cooperare fără condiționări – în afara aceleia de a fi om, a crea și a dezvolta. Acesta este, de altfel, și mesajul formulei „necesitatea nenecesarului” și al prelungirii ei practice, „folosirea nefolositului”.
Știm prea bine că activismul este la originea valorilor de astăzi – libertățile și drepturile persoanei, în primul rând. Dar este timpul ca fiecare – persoană, decident, instituție etc. - să se întrebe dacă și omul și oamenii de alături pot beneficia de valorile invocate și dacă nu cumva propaganda a ajuns din nou să treacă drept realitate. Cu atât mai mult în situația de azi, în care lumea creștină este sfâșiată de războiul dintre chiar componentele ei! (Din A. Marga, Lumea scindată, în curs de apariție)